Despre marea victorie militară câştigată la Podul Înalt (Vaslui) – 10 ianuarie 1475 – s-au scris pagini multe, de cinstire a vrednicului voievod Ştefan cel Mare şi a vitezei sale armate. Numeroase surse străine ne relatează această victorie; redăm cele scrise de cronicarul Grigore Ureche, alături de extrase din cronicarul polon Jan Dlugosz, precum şi din istoricul Nicolae Iorga.
Grigore Ureche – „Letopiseţul Ţării Moldovei”
Într-acea vreme, Mehmet, împăratul turcesc, armând 120.000 de oaste a sa şi oaste tătărească şi muntenească să meargă cu Radul Vodă, au trimis asupra lui Ştefan Vodă. Iară Ştefan Vodă, având oastea sa gata 40.000, şi 2.000 de Ieşi ce-i venise într-ajutoriu cu Buciaţkii de la craiul Cazimir, şi 5.000 de unguri ce-i dobândise de la Mateiaş, craiul unguresc, le-au ieşit înainte din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan Vodă, nu aşa cu vitejia cum cu meşteşugul, că întâiu au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, da au slăbit caii turcilor, cei gingaşi. Deci, ajutând puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au cuprins pre turci negura, de nu se vedea unul cu altul, şi Ştefan Vodă tocmise puţini oameni despre lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciume şi cu trâmbiţe, dând semn de război. Atuncea oastea turcească întorcându-se la glasul buciumelor, şi împiedicându-i şi apa şi lunca, şi acoperindu-i negura, tăind lunca şi sfărămând ca să treacă la glasul bucinilor, iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită lovi, joi, Ghenarie 10 zile, unde nici era loc de a-şi tocmire oastea, nici de a se îndireptare, ci aşa, ei de sine tăindu-se, mulţi pieriră, mulţi prinşi de pedestrime au fost, ce şi pre aceia pre toţi i-au tăiat, unde apoi movile de cei morţi au strâns. Şi mulţi paşi şi sangeagi au pierit, şi pre feciorul lui Isac paşa, după ce l-au prins viu, l-au slobozit, şi puştile le-au dobândit, şi steaguri mai multe de 100 au luat. Şi într-aceia laudă şi bucurie au zidit biserică în târg în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu de biruinţă ce-au făcut, şi de aci s-au întors la scaunul său la Suceava, cu mare pohvală şi biruinţă (…) Şi întorcându-se ajutoriul craiului leşesc cu multă dobândă, au trimis Ştefan Vodă solii săi de i-au dus 36 de steaguri, arătând vitejia ce au făcut, şi l-au mulţumit de ajutoriu”.
Jan Dlugosz – „Historia Polonica”:
Ştefan, voievodul Moldovei, înfrânse într-un mare măcel, oastea de 120.000 de oameni a lui Mohamed […]. A dat Ştefan această luptă lângă mocirla Rokowyecz şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 secui […] având abia 40.000 de luptători dintre care cea mai mare parte erau ţărani […]. Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost sau ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate […].
Nicolae Iorga – „Istoria lui Ştefan cel Mare”:
(…) Se ridica atunci o dimineaţă care nu semăna cu dimineaţa roşie a înfrângerii polonilor. Acum era o dimineaţă oarbă, cu neguri groase lăsate pe lumina ei. În chiote de îndemnare şi de îndreptare, venea învălmăşeala de călăreţi a beglerbegului prin glia cleioasă, tăiată de mărăcini şi de laţurile buruienilor uscate. Cei ce apucară a răzbate se suiră pe scândurile podului, grăbiţi spre moartea ce pândea în ceaţă. Tunarii ţintiră după zgomot, din amândouă laturile drumului mare, şi podul se prăbuşi în răcnetele de spaimă şi durere pe care le înăbuşi îndată chiotul ce cutremură pădurea. Ca o ploaie deasă şi iute, ropotiră îndată săgeţile: erau aşa de mulţi duşmanii, aşa de învălmăşiţi în strâmtoarea pieirii încât arcaşii nu puteau greşi. Ele veneau din toate părţile, mânate de un vârtej de ură. Fuga era cu neputinţă: gloatele nebune se împingeau tot înainte, şi cei din urmă, grăbiţi să răsufle în larg, nu ştiau ce opreşte pe cei dintâi. Groaza dădu aripi acestora. Un iureş puternic, şi poate pădurea blestemată îşi va pierde farmecul ucigaş! Ţăranii ştiau însă ce-i aşteaptă pe dânşii şi pe toţi ai lor, din neam în neam, dacă se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de piepturi goale. Şi în ziua aceea de marţi, a desăvârşitei biruinţe – cea mai mare din viaţa lui Ştefan şi asupra celui mai puternic duşman – şi miercuri, şi joi, pâlcuri de vânători se ţinură în urma duşmanilor.
