Ioana d’Arc (1412 – 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice. A fost supranumită „Fecioara din Orleans” și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).
Însă, în ceea ce priveşte acest personaj, există multe inadvertenţe istorice. În primul rând, se pare că Ioana D’Arc nu s-a născut la Domremy, după cum susţine varianta oficială, şi asta pentru că frantuzoica nu ar mai fi franţuzoaică, deoarece în acea perioadă, localitatea aparţinea ducatului Bar, care a fost alipit Franţei abia în 1766. Chiar dacă nu s-a născut aici, este sigur că a copilărit în aceasta localitate. Locaţia nu era deloc întâmplătoare. Satul îl avea protector pe Sfântul Remy, cel care l-a uns pe regele Clovis cu Sfântul Mir.
Interesant e faptul că chiar şi Ioana D’Arc a fost incapabilă să îşi spună vârsta la proces, afirmând că are în jur de 19 ani; însă alte date istorice sugerează că eroina avea la data procesului vârsta de 24 de ani. Asta face că anul naşterii să fie 1407, an în care, la curtea Franţei se petreceau lucruri extrem de curioase. Regele Carol al VI-lea fusese deja cuprins de boala ce i-a afectat judecata, astfel încât, după ce a avut 11 copii cu Isabela de Bavaria, acestuia nu i-a mai fost permis să doarmă cu soţia sa pentru a nu o răni în timpul crizelor sale.
În acest timp, regina Isabela a întreţinut o legătură cu cumnatul ei, Ludovic de Orleans. Relaţia celor doi nu era secretă la curte, deoarece aceştia nu depuneau prea multe eforturi pentru a o ascunde. Cu toate acestea, în 1407, regina rămâne însărcinată cu cel de-al 12-lea copil, pe care ea susţine că l-a avut printr-o întâmplare miraculoasă cu regele însuşi. La 10 noiembrie 1407, dă naştere unui copil care moare însă la puţin timp după botez. În mod straniu, copilul nu figurează în registrele parohiei care se ocupă de familia regală.
Sursele istorice ale vremii sunt şi ele indecise asupra sexului copilului. În prima ediţie a Istoriei Franţei de Villaret (1764) apare numele unui băieţel, Filip, ca fiind cel de-al 12-lea copil, însă în ediţiile următoare, numele este schimbat: este vorba despre Ioana, o fetiţă. Istoricii contemporani presupun că modificarea a fost impusă de apariţia unor noi documente în acest sens.
În 1814, Pierre Caze, subprefect de Bergerac vine cu o ipoteză revoltătoare pentru acele timpuri: în opinia acestuia, cel de-al 12-lea copil era chiar această Ioana, căreia i se substituise un băieţel. Adevăratul vlăstar regal a crescut la Domremy şi s-a numit Ioana D’Arc. Deşi ideea pare ruptă dintr-un roman istoric, nu ar fi fost pentru prima dată când un copil regal ar fi fost înlocuit. Motivaţia acestor gesturi era protecţia moştenitorilor a căror viaţă era în pericol ca urmare a răsturnărilor de situaţie, a manevrelor politice şi a iţelor care se ţeseau de obicei la curţile regale. De aici, până la a transformă un astfel de moştenitor într-o mână de aur a providenţei nu a fost decât un pas.
Legenda care a fost ţesută în jurul personalităţii Ioanei D’Arc susţine că aceasta era fiica unor ţărani. Dacă luăm în calcul varianta conform căreia mama copilei era chiar Isabela, cedarea către o familie de ţărani pare o alegere stranie. În fapt, familia D’Arc era departe de a fi o familie de păstori. Tatăl, Jacques d‟Arc era sindic de Domremy şi vechil. Acesta avea în grijă două castele, iar într-unul dintre ele locuia împreună cu familia sa. Mai mult decât atât, mai mulţi membri ai familiei d’Arc se regăseau în acea perioadă la curtea regelui Carol al VI-lea.
Ciudat e faptul că eroina era cunoscută şi sub denumirea de „Fecioară din Orleans”, ceea ce poate fi explicat uşor prin faptul că aceasta participase la eliberarea Orleans-ului în data de 8 mai 1429. Ori, istoricii au identificat două documente anterioare acestei date, în care se foloseşte acealasi apelativ pentru a o descrie pe Ioana D’Arc. În acest caz, ar putea oare denumirea de Orleans să indice patronimul acesteia şi implicit paternitatea, care în acest caz, i-ar fi aparţinut ducelui de Orleans?
Multe dintre faptele sau spusele Ioanei au fost puse pe seama vocilor pe care susţinea că le auzise în copilărie, şi care aveau rolul de a o sfătui şi a o îndruma. Mai mult decât atât, vocile îi spuneau: „Du-te, fiică a Franţei!”. Apelativul este ciudat, dacă i se adresează unei ciobăniţe, deoarece copiii Franţei erau chiar vlăstarele regal. Pentru a confirma această apartenenţă privilegiată, însoţitorul fidel al Ioanei, nobilul de ţară Jean d’Aulon, i se închină în conformitate cu uzanţele feudale, în genunchi şi atingându-i mâinile. Aceasta este poziţia vasalului care îi jura credinţă suzeranului său. Scena nu ar fi putut avea loc dacă Ioana era doar o simplă ciobăniţă, mânată de eroism şi patriotism.
Ideea unei origini nobile nu este chiar recentă. Încă din acea perioadă, secretul casei regale începea să transpire. În 1430, poetul Marin le Franc scria: „Fecioara era fiică a unui mândru prinţ, iară nu fata unei simple ciobăniţe”.
În faţa atâtor argumente, chiar şi misterul „vocilor” începe să se clatine întrucât, în timpul procesului, Ioana a mărturisit că ceea ce auzea nu venea din cer şi că i s-au dat două sfătuitoare, dar că i s-a interzis să vorbească despre asta altcuiva decât regelui Franţei. Se pare că cele două sfătuitoare nu erau altele decât Yolande, fiica regelui de Aragon, văduva lui Ludovic d’Anjou şi soacra lui Carol al VII-lea, cel care a luat-o în căsătorie pe fiica ei, Marie. Dincolo de aceste titluri, Yolande era înzestrată cu geniu politic, scopul ei fiind ca ginerele uşor de manipulat să fie uns cât mai repede, iar englezii să fie alungaţi din ţară. Ori chiar acestea erau şi scopurile Ioanei, care pare că a jucat rolul instrumentului perfect.
O altă persoană implicată a fost mama oficială, Isabelle Romee. Poate că nu este tocmai o întâmplare faptul că Ioana a auzit pentru prima dată „vocile” în anul 1420, anul în care este semnat Tratatul de la Troyes, care îi ameninţă tronul lui Carol al VII-lea, ginerele Yolandei. Contextul politic al vremii care stătea să îi strice planurile de domnie Yolandei a făcut necesară şi urgenţă mirungere a lui Carol al VII-lea, un act plin de semnificaţii în sine.
Dar, care a fost adevărata manipulare? Un regat salvat de o ciobăniţă era un plan magistral şi o lovitură genială de război, plan care purta amprenta Yolandei, cea despre care se spunea că este o femeie cu inimă de bărbat. Iar Fecioara din Orleans se potrivea de minune acestui plan. Faptul că aceasta primise o educaţie sănătoasă în copilărie şi adolescenţă este confirmată şi de faptul că vorbea limba franceză foarte bine, deşi în regiunea în care crescuse nu se vorbea decât graiul loren. Mai mult decât atât, Ioana ştia să călărească şi să mânuiască armele, abilitaţi care nu ar fi putut exista în lipsa unui antrenament anterior.
În momentul în care a ieşit în lume, Fecioarei din Orleans nu i-a fost deloc greu să acceadă către cercurile foarte înalte, lucru aproape imposibil pentru o simplă ciobăniţă. Tot în această perioadă, purta la mână un inel cu însemnele casei de Orleans, iar când şi-a comandat un costum a cerut să fie făcut din materiale în culorile verde şi roşu-închis, desigur, culorile casei de Orleans. În diferite ocazii, cunoştinţele ei păreau să depăşească nivelul obişnuit al unui sta; la un moment dat, Ioana a făcut aluzie la un acord secret încheiat între Carol al VII-lea şi Scoţia, informaţie pe care nu o putea avea decât de la sursă.
Reuşita planului Yolandei era condiţionată de două lucruri: adevărata origine a Ioanei trebuia să rămână secretă, iar în acele timpuri în care credinţele şi întâmplările miraculoase făceau deliciul oamenilor trebuia ca intervenţia acesteia să poarte neapărat o amprenta miraculoasă. Culmea, chiar acest lucru ar fi făcut-o mai credibilă în ochii tuturor. Tocmai aceste două motive au stat la baza întemeierii mitului ciobăniţei care s-a transformat într-o luptătoare, mânată de un patriotism arzător. Educaţia strictă şi sfaturile pe care le primea de la “voci” au făcut ca în timpul celebrului proces, Ioana să adopte comportamentul unui prizonier de război, evitând să răspundă la întrebările compromitoare sau să ofere informaţiile cerute. Dacă mintea, o făcea numai pentru că jurase să păstreze secretul.
