Maria Antoaneta (1755-1793) a fost fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cu regele Ludovic al XVI-lea al Franței, devenind astfel regină a Franței. Maria Antoaneta a murit executată prin ghilotinare, în toiul Revoluției Franceze, în 1793, sub acuzația de înaltă trădare, nedovedită însă.
Dar iată cum descrie un istoric ultimele zile ale reginei martire: „Să fie adusă condamnata!” E ora 4 dimineaţa, în ziua de 16 octombrie 1793. Dezbaterile s-au terminat, iar preşedintele tribunalului revoluţionar a pronunţat sentinţa. Maria Antoaneta va fi decapitată în aceeaşi zi. Dezbaterile procesului au început cu o zi înainte, la ora 8 dimineaţa şi iată, după 20 de ore consecutive de dezbateri, fără nicio întrerupere, sinistra dramă se apropie de sfârşit. Oboseala o cuprinse nu doar pe acuzată, ci şi pe acuzator şi public, iar frigul devenise din ce în ce mai aspru. În cele din urmă, juraţii au reintrat în sala de şedinţe. Fiecare dintre ei a trebuit să-şi exprime în mod public părerea şi fiecare ştia că, pronunţându-se pentru nevinovăţie, se condamna singur la ghilotină. Toţi cei 60 de membri ai juriului au spus: „Vinovată!”
Maria Antoaneta a ascultat, nemişcată, sentinţa. Fără teamă, fără furie, fără slăbiciune. N-a aruncat nicio privire poporului şi nici judecătorilor. În rochia ei de doliu, a părăsit sala de şedinţă unde se pusese capăt vieţii ei. A reintrat în celulă. „- Aş putea căpăta puţină lumină?” Ca o favoare, i se pun două lumânări pe masă. „- Aş putea căpăta şi puţină hârtie şi cerneală?” Paznicul n-a putut rezista acestei ultime rugăminţi.
Calmă, regina începe să scrie. E ultima ei scrisoare, pe care o adresează doamnei Elisabeta, îngrijitoarea copiilor ei: „Îţi scriu dumitale, sora mea, pentru ultima dată. Am fost condamnată, nu la o moarte ruşinoasă, căci ea este destinată numai criminalilor, ci am fost condamnată să mă duc alături de fratele dvs. Nevinovată ca şi el, sper să pot arăta aceeaşi tărie pe care a arătat-o în ultimele-i clipe. Sunt calmă, cum poate să fie cineva care n-are să-şi reproşeze nimic. Îmi pare nespus de rău că trebuie să-mi părăsesc sărmanii copii. Ştii foarte bine că nu trăiam decât pentru ei şi pentru tine, buna şi blânda mea soră. Cer iertare tuturor pe care-i cunosc şi dumitale, sora mea în mod special, pentru toate necazurile pe care, fără să vreau, ţi le voi fi pricinuit. Iert tuturor duşmanilor mei răul pe care mi l-au făcut. Trebuie să vă mai scriu despre un lucru foarte penibil. Îmi dau seama câtă supărare trebuie să vă fi pricinuit băiatul meu. Iartă-l, scumpa mea soră. Gândeşte-te că la vârsta lui e lesne să faci pe un copil să spună ceea ce vrei, şi chiar ceea ce nu pricepe… Adio, scumpa şi buna mea soră. Să dea Domnul ca scrisoarea aceasta să vă parvină. Gândiţi-vă la mine. Te îmbrăţişez din toată inima, ca şi pe sărmanii şi iubiţii mei copii. Doamne, cât este de sfâşietor să-i părăseşti pentru totdeauna. Adio, adio! Mă voi ocupa numai de îndatoririle mele spirituale. Nefiind liberă în ceea ce fac, mi se va aduce, poate, un preot. Dar nu-i voi spune niciun cuvânt şi mă voi purta cu el, ca şi cu o fiinţă complet străină”.
17 octombrie 1793. Ora 7 dimineaţa. Maria Antoaneta se îmbracă în rochie albă, care-i scoate în relief slăbiciunea. Îşi pune pe spate un văl de muslin şi-şi alege o pereche de pantofi de satin negru, cu tocuri înaite, precum şi o bonetă cu două aripioare, ca să-i ascundă părul alb.
Ora 8. Un preot vine să-şi ofere oficiile. Refuză sa i se spovedească, acceptând cu indiferență ajutorul lui în ultima clipă.
Sanson, călăul, se apropie şi îi leagă reginei mâinile la spate. Strânge tare, prea tare. Maria Antoaneta își stăpânește lacrimile. Apoi, Sanson îi scoate din cap boneta, îi taie părul și și-l pune în buzunar. La ora 11 porțile închisorii se deschid. Condamnata apare, mergând calmă, în urma unei întregi companii. Toată forţa armată era în stare de alarmă. Tunurile erau instalate la capetele podurilor, în pieţe şi la întretierea drumurilor. Patrulele străbateau străzile, circulaţia vehiculelor era întreruptă pe tot parcursul ce urma să fie străbătut de căruţa în care se afla condamnata. Sanson ţinea o frânghie cu care este legată Maria Antoaneta.
Cortegiul porneşte. Faţa reginei nu reflectă nici mândrie, nici teamă şi nici depresie. Mulţimea urlă. În fine, cortegiul ajunge la locul execuţiei, care este negru de lume. Ora fatală era aşteptată cu râsete şi dansuri. Refuzând orice sprijin dreaptă, regina urcă scările eșafodului. Trec 4 minute, o trântesc la pământ. Ghilotina cade. Sanson apucă de păr capul însângerat şi-l arată mulţimii. După câteva zile, sicriul plin cu rumeguş este aruncat în groapa comună a cimitirului Madeleine.
