Mihail Kogălniceanu a fost un mare om de stat român din secolul al XIX-lea, ajungând chiar şi prim-ministrul României. El s-a preocupat şi de istorie, dar aici a dat-o în bară cu unele din concepţiile şi ideile sale privind istoria României.
Astfel, Kogălniceanu considera greşit că decăderea ţărilor româneşti din secolul al XVI-lea a fost cauzată nu prin schimbarea situaţiei externe determinată de înaintarea turcilor otomani, ci prin instabilitatea tronului şi prin rivalitatea celor două ţări surori (Moldova şi Ţara Românească).
„Gelozia între Atena şi Sparta cauzase pierderea lor – scria Kogălniceanu – una voia să stăpânească pe cealaltă şi amândouă fură subjugate. La fel s-a întâmplat cu Muntenia şi cu Moldova. Domnul uneia voia să poruncească celeilalte. Turcii profitau necontenit de neînţelegerea aceasta pentru a stabili şi întări autoritatea asupra celor două principate. La urmă, românii deveniseră atât de slabi şi de laşi, încât turcii numeau şi destituiau pe domni după bunul lor plac, şi caftanul pe care sultanul îl trimetea noului domn avea mai multă autoritate decât alegerea boierilor”.
Însă, Kogălniceanu nu s-a întrebat dacă nu cumva rivalitatea dintre cele două ţări români n-a fost mai curând efectul decât cauza decăderii lor. O presiune externă superioară poate disloca cele mai unitare şi mai civilizate state şi poate produce frământări şi rivalităţi interne, care altfel nu s-ar fi manifestat.
La fel a greşit Kogălniceanu şi în aprecierea domniilor fanariote din secolul al XVIII-lea. După Kogălniceanu, despotismul fanarioţilor a format între ţările române şi civilizaţia occidentală o barieră mai puternică decât zidurile chinezeşti. „Toate încercările de independenţă de naţionalitate se sfărmaseră de tirania sclavilor Fanarului stăpâni pe ţările române”.
Însă, se ştie că influenţa occidentală s-a introdus la noi tocmai sub domnia fanarioţilor şi tot sub aceşti domni s-a făcut una din cele mai serioase încercări de-a uşura soarta bieţilor locuitori. În ceea ce priveşte exploatarea ţărilor române de către fiscalitatea otomană, ea datează de dinainte de fanarioţi şi se datorează decăderii Imperiului Otoman, care, oprit în cuceririle sale, a fost silit să stoarcă ţările vasale şi provinciile europene în care autoritatea sa era încă recunoscută.
Astfel, unul din domnitorii fanarioţi, Ioan Mavrocordat, a adus, în 1717, pe cheltuiala sa, grâu şi porumb din Transilvania şi le-a distribuit în mod gratuit locuitorilor muritori de foame. Un alt domn fanariot, Constantin Mavrocordat, ca şi regele francez, Ludovic al XI-lea, voia să distrugă influenţa puternică a nobililor, să ridice şi să ocrotească poporul. El dezrobi, şi pentru aceasta merită recunoştinţa poporului român, pe toţi şerbii, îi declară liberi şi porunci ca de aici înainte să nu mai atârne decât de guvern şi să nu mai plătească dări visteriei naţionale.
Domnul Scarlat Ghica a căutat, prin bani, să ia turcilor toate posesiunile pe care le aveau în principat. Alexandru Ipsilanti, numit voievod la 28 septembrie 1774, era om de mare probitate şi înzestrat cu toate virtuţile care se potrivesc şefilor naţiunilor. El a încercat să introducă reforme şi instituţii bune în stat. În cursul celor şapte ani cât a domnit, ţara s-a bucurat de o fericire fără precedent, şi domnia lui e binecuvântată şi azi. Domnul acesta şi-a câştigat un nume nemuritor prin mii de binefaceri.
Un alt domnitor, Mihail Suţu, s-a arătat drept, milostiv, cumpătat în distribuirea dărilor şi, sub domnia lui, ţara a fost fericită.
