Continuare partea a doua. Prima parte a articolului o puteţi citi AICI: Legenda întunecată a „Copiilor lui Lucifer” (partea 1).
Doctorul John Thomas Lynnete a sosit în New York în primăvara anului 1884, cu un costum ponosit, o trusă medicală din piele neagră, care cunoscuse zile mai bune, și un vis. Își petrecuse tinerețea ca medic într-unul dintre cele mai rele aziluri de nebuni britanice, care reflecta oroarea socială din secolul al XIX-lea. Azilul respectiv era un loc unde criminalul, nebunul și copilul aveau o legătură comună. Cei mai mulți dintre ei fie mureau de o boală oribilă, fie ajungeau în lume fie pe jumătate nebuni, fie erau gata să smulgă inima cuiva. Pe aceștia-i considera „normalii” acei lumi întunecate, dar nu ei erau cei care îi atraseseră atenția de-a lungul lungilor ani. Dăduse peste „Copiii lui Lucifer” și își dedicase viața înțelegerii și ajutării lor.
Jurnalul său relatează prima sa întâlnire cu unul dintre acești vagabonzi. Într-o noapte furtunoasă din aprilie 1863, o formă mică, aproape lipsită de viață, bătută aproape până la inconștiență, a fost aruncată în biroul său. Băiatul avea abia 9 sau 10 ani și fusese bătut cu un bici, zăbovind aproape de moarte până în zori, când a început să lupte pentru viața sa. Când și-a deschis ochii la lumina soarelui dimineții, lucrurile păreau să nu mai stea aşa de rău, iar băiatul, ridicându-se în picioare, l-a întrebat pe doctor unde se află.
După o masă cu ceai fierbinte și prăjituri, băiatul a povestit că îl cheamă Saul și că fusese elev sub rabinul Geldic, fiind instruit să citească clasei dintr-o carte sfântă. Ceea ce a citit era într-o ebraică veche și părea a fi un verset despre Moise și o vrăjitoare. Rabinul s-a înfuriat și, după ce l-a bătut pe băiat, l-a legat și l-a dus unui judecător care a ordonat plasarea lui într-un azil de nebuni. El a recunoscut că nu știa cum s-au întâmplat aceste lucruri.
De-a lungul anilor, mai mulți „copii întunecați” s-au adunat în jurul bunului doctor, într-un fel de școală unde îl învățau tot felul de lucruri, iar doctorul, la rândul lui, îi învăța pe copii obiceiurile lumii pentru propria lor protecție. Călătorind spre nord din New York, a găsit în cele din urmă o zonă îndepărtată de mlaștină lângă Lynn, Massachusetts, și, folosindu-și economiile, a cumpărat-o în 1891. Aici și-a construit Clinica pentru Copiii MetaSavanți și, până în 1900, existau 5 clădiri și 25 de copii ciudați ai săi. Exista o oarecare îngrijorare în sat, dar atâta timp cât el sau copiii săi nu încălcau nicio lege, erau lăsați practic în pace. Nu exista nicio dorință de a vizita nici acea mlaștină sumbră, nici de a-i întâlni pe acei tineri „infernali”.
Poveștile construite în jurul lor căpătau iluzii sălbatice despre priveliști văzute la lumina Lunii, ritualuri stranii și fete care mergeau goale și se asociau cu creaturi cu coarne. De fapt, doctorul Lynnete nu făcea decât să conducă o tabără și o școală. Când un copil ajungea la vârsta de 17 ani, dispărea astfel încât populația taberei nu depășea niciodată 25 de băieți și fete.
Mulți oameni cred că au intrat în iad, dar, conform relatărilor doctorului, acesta le-a găsit locuri de muncă în alte părți ale țării: majoritatea și-au schimbat numele și au fost absorbiți în societate, fără a mai fi niciodată amintiți. Își învățaseră lecțiile bine și cum să-și controleze puterile ciudate pentru a duce cel puțin un fel de viață normală.
Copiii doctorului aveau multe puteri care ar uimi lumea normală. O fată care putea înmulți numere în minte, calcula date până în secolul următor și compunea muzică precum cea a lui Beethoven. O alta putea citi gândurile altora de la distanță și putea citi cărți care se aflau în altă cameră. Se spunea că o altă fată îndoia obiecte metalice cu mintea și producea foc de la distanță. Există şi o altă poveste despre un băiețel care a murit în lagăr și a fost readus la viață prin voința celorlalți 24.
(Va urma)
