La 17 decembrie 1939, nava de război germană „Graf von Spee”, cel mai renumit „cuirasat de buzunar” al marinei hitleriste, s-a autoscufundat în rada portului Montevideo (Uruguay), iar comandantul vasului, Hans Langsdorf, s-a sinucis. Cauzele exacte care au provocat sfârșitul navei au fost multă vreme învăluite în mister.
Multă vreme s-a crezut că sfârșitul lui „Graf von Spee” se datorește faptului că nava germană nu ar fi fost capabilă să învingă sau să scape din încercuirea unei puternice escadrile britanice care îl pândea în afara portului. Adevărul este însă cu totul altul. La limita apelor teritoriale uruguayene, „Graf von Spee” era așteptat de numai 3 mici crucișătoare engleze, care nu ar fi putut să învingă puternicul cuirasat german. „Graf von Spee” s-a autoscufundat pentru că primise informaţii greşite despre amploarea forţelor navale britanice aflate în faţa Montevideo-ului. Este vorba de o farsă abilă, jucată la perfecţie de englezi pe socoteala germanilor. Când și-a dat seama că a fost indus în eroare, comandantul Langsdorf s-a sinucis.
Adevărul despre sfârșitul lui „Graf von Spee” l-a relatat chiar autorul acestei farse, adevăratul „scufundător” al navei. Este vorba de sir Henry Millington-Drake, ambasador al Marii Britanii la Montevideo.
De la începutul războiului, cuirasatul german străbătea mările, fiind angajat într-o adevărată cursă piraterească. Reuşise să scufunde în total 9 nave britanice, cu o capacitate de 60.000 de tone. Îşi schimba adesea pavilionul, îşi camufla propria-i siluetă folosind turnuri din lemn şi coşuri false, pe care le înmulţea sau le suprima. Datorită camuflajului (şi unei viteze mari, necunoscută în acele timpuri), el izbutise să scape luni de zile de orice urmărire a adversarului.
Intrase în portul Montevideo în a doua jumătate a lunii decembrie 1939 pentru a repara unele stricăciuni provocate de o înfruntare cu câteva nave britanice şi pentru a-i îngropa pe cei 36 de marinari pieriţi în luptă. Nava „Graf von Spee” a intrat în portul Montevideo la 13 decembrie 1939, seara târziu. De fapt, „Graf von Spee” nu ancora niciodată. Pentru a-și face plinul, se folosea de un fel de navă-satelit – petrolierul german „Altmark” care, sub diferite pavilioane, ajungea din urmă cuirasatul în puncte stabilite dinainte, îl aproviziona cu hrană şi petrol şi ridica prada precum şi echipajele vaselor scufundate.
Puţin înainte de 13 decembrie 1939, „Graf von Spee” se ciocnise în larg, în dreptul lui Rio de la Plata, cu 3 mici crucişătoare britanice comandate de contraamiralul Harwood; dar, nava germană n-ar fi avut motive să se teamă de micile unităţi britanice. Ea era o navă frumoasă şi puternică şi, pe vremea aceea, unul din vasele cele mai eficiente din lume. Din punct de vedere tehnic, avea puterea unui cuirasat şi viteza unui crucişător. Prezenţa pe mare a unei nave de acest fel tulbura strategia tradiţională, care prevede înfruntări între nave de acelaşi tip. „Graf von Spee” avea însă posibilitatea să scape de marile unităţi de război datorită vitezei sale şi să dea bătălia împotriva crucişătoarelor, chiar a celor mai rapide, învingându-le datorită marelui său calibru.
Inginerii germani ajunseseră la o asemenea tehnică nu datorită vreunei idei excepţionale ci, pur şi simplu, pentru că, proiectând desenele navei, au fost preocupaţi să respecte Tratatul de la Versailles, care nu permitea Germaniei să construiască nave de peste 10.000 de tone. Astfel, folosind materiale uşoare şi căutând să reducă pe toate căile greutatea vaporului, ei izbutiseră să-l înarmeze cu 6 tunuri de 280 mm şi 16 tunuri de calibru mai mic, fără să depăşească greutatea de 10.000 de tone. Mai trebuie adăugat că „Graf von Spee” dispunea, pentru prima oară în istoria navigaţiei, de un aparat radar: era un dispozitiv încă rudimentar, care vedea numai până la o distanţă de 14 km şi numai de la proră.
Aşadar, cuirasatul „Graf von Spee” a intrat în port pe neaşteptate, fără lumini şi, bineînţeles, fără să solicite un pilot din partea portului. Ambasadorul Henry Millington-Drake s-a grăbit să anunţe Londra de ceea ce se întâmpla. El primi dispoziţia de a cere guvernului uruguayan să acorde navei beligerante un azil de numai 24 de ore, conform prevederilor stabilite prin Convenţia de la Aix, din 1907. Această Convenţie stabileşte că o navă beligerantă nu se poate opri pentru mai mult de 24 de ore într-un port neutru, în afară de cazul în care nu este în măsură să-și reia drumul pe mare. Dar nu era cazul cu „Graf von Spee”, care ajunsese în port cu mare viteză și fără ajutorul remorcherelor.
„Graf von Spee” zărise cele trei crucişătoare britanice – Ajax, Achilles şi Exeter – la ora 6, în dimineaţa zilei de 13 decembrie 1939. Comandantul Hans Langsdorf a săvârşit atunci o primă greşeală, luând crucişătoarele drept contratorpiloare. Cu toate acestea, raportul de forţe era încă în avantajul său; „Graf von Spee” dispunea de fapt de calibruri mari, de 280 mm, în timp ce, dintre adversarii săi, numai Exeter avea calibruri de 203, iar celelalte – de 150. Așadar, din punct de vedere teoretic, „Graf von Spee” ar fi putut să-și lovească dușmanul rămânând în afara tirului tunurilor adverse.
Dar comandantul Langsdorf a acceptat ciocnirea la o distanţă mică: a scos din luptă pe Exeter – crucişătorul cel mai periculos – şi l-a lovit pe Ajax, primind însă şi el câteva lovituri care au provocat navei serioase avarii. Din pricina acestora, „Graf von Spee” a renunţat să continue lupta şi s-a îndreptat spre Montevideo, urmărit mereu de la distanţă de cele două mici crucişătoare britanice care supravieţuiseră ciocnirii.
Toată noaptea, nemţii au lucrat intens pentru a ascunde avariile provocate de proiectile. Motive de ordin propagandistic îi impuneau comandantului Langsdorf să camufleze rănile primite în lupta cu englezii. În acelaşi timp, ambasadorul german solicita ca lui „Graf von Spee” să-i fie acordat drept de azil pe o durată de 15 zile. Aceste contradicţii au favorizat întreaga acţiune a ambasadorului englez. Era ilogic să se ascundă avariile şi, concomitent, să se ceară atâtea zile pentru a le înlătura. Ca atare, ambasadorul a insistat pe lângă ministrul de externe uruguayan, Guani, ca navei „Graf von Spee” să nu i se acorde azil mai mult de 24 de ore.
În dimineaţa zilei de 14 decembrie 1939, situaţia era următoarea: în portul Montevideo se afla un cuirasat german care avea avarii, dar ale cărui tunuri erau în stare să tragă. În afara portului îl aşteptau două crucişătoare uşoare britanice (cărora ulterior li s-a adăugat un al treilea din aceeaşi clasă, Cumberland), deja lovite în precedenta bătălie şi cu un armament mult inferior aceluia de pe „Graf von Spee”. Comandantului unităţii, contraamiralul Harwood, nu i-a trebuit mult ca să priceapă că, dacă cuirasatul ar fi fost constrâns să iasă în larg în acel moment, situaţia englezilor ar fi devenit critică. De aceea, Harwood a telegrafiat la ambasada britanică, cerînd să se facă tot posibilul pentru a se întîrzia ieşirea navei „Graf von Spee”.
Ambasadorul britanic a povestit: „A trebuit astfel să fac un neprevăzut pas înapoi. Toată graba mea de a-l goni din port pe „Graf von Spee” a dispărut. Am devenit extrem de maleabil şi de înţelegător faţă de cererile nemţilor. Voiau timp? Să şi-l ia! Dar acum, cel care exercita presiuni era guvernul uruguayan. La Montevideo se dorea intens plecarea navei, a cărei prezenţă nu putea decât să creeze complicaţii statutului de neutralitate al ţării. Până la urmă, eu am fost acela care am recurs la o stratagemă de natură să-l „favorizeze” pe colegul german. Am descoperit că, potrivit tot Convenţiei de la Aix, o navă de război poate să părăsească un port neutru „numai la 24 ore după plecarea unei nave comerciale care aparţine ţării inamice”. Această clauză fusese introdusă pentru a se evita ca vasul comercial să fie imediat ajuns din urmă şi scufundat. Am început deci să dispun plecarea, una câte una, la interval de 24 de ore, a câtorva nave comerciale aliate care se găseau în port. Acest truc m-a ajutat să câştig câteva zile”.
Stratagema lui sir Henry Millington-Drake nu a durat mult. Guvernul uruguayan a decis pe neaşteptate să se descotorosească de nedoritul oaspete, care ameninţa să complice tot mai mult raporturile sale cu guvernele beligerante. Comandantul Langsdorf a fost invitat să părăsească portul duminică 17 decembrie, până la orele 20.
Iar povesteşte ambasadorul britanic: „Situaţia devenise foarte delicată. În afara portului, noi aveam doar 3 mici crucişătoare şi se prevedea deci o bătălie aproape lipsită de speranţă pentru forţele engleze. Era de presupus că „Graf von Spee”, chiar voind să se eschiveze de la luptă, s-ar fi bătut ca un tigru prins în cursă, şi de altfel avea multe posibilităţi să procedeze ca atare datorită armamentului său superior. Pe de altă parte, nu era cu putinţă ca escadra britanică ce ridicase ancora la Gibraltar (din care făceau parte cuirasatul Renown și port-avionul Ark Royal) să ajungă la timp pentru a ajuta crucișătoarele contraamiralului Harwood. Unica noastră speranță era ca germanii să creadă că, în afara portului, existau forţe britanice mult superioare realităţii”.
Cum au procedat mai departe englezii? În această problemă, Millington-Drake păstrează tăcerea. Uzanţele diplomatice îl împiedică să dezvăluie trucul la care a recurs pentru a-i speria pe nemţi şi pentru a permite englezilor să elimine periculosul cuirasat inamic fără să tragă nicio singură lovitură de tun. Faptele sunt însă acestea: în după-amiaza zilei de sâmbătă, în barurile din Montevideo au început să circule zvonuri ciudate. Se spunea că alte nave britanice s-au alăturat acelora care staţionau dincolo de linia apelor teritoriale. Fireşte, aceste zvonuri au ajuns până la ambasada germană şi, deopotrivă, pe bordul navei „Graf von Spee”. În acea seară, târziu, zvonurile au fost definitiv confirmate de o telegramă transmisă de agenţia britanică Reuter, care anunţa oficial sosirea în faţa portului Montevideo a cuirasatului Renown, a port-avionului Ark Royal şi a câtorva crucişătoare.
Duminică dimineaţa, această ştire figura în toate ziarele de pe continentul sud-american. În după-amiaza zilei de 17 decembrie, Hans Langsdorf a debarcat de pe vas şi s-a dus la ambasada germană. Aici a telefonat la Berlin pentru a expune situaţia. Nu se ştie ce anume i s-a ordonat pentru că Langsdorf nu a vorbit ulterior cu nimeni. Totuşi, e uşor de imaginat că a primit ordinul să scufunde nava pentru ca să nu încapă pe mâinile englezilor. Așa a și făcut. La orele 19,30, o înspăimântătoare explozie a sfărâmat toate geamurile din Montevideo. „Graf von Spee”, învăluit în flăcări, a fost văzut scufundându-se lent. Decât să înfrunte o bătălie chipurile inegală, nava a ales sinuciderea.
Zgomotul exploziei a fost auzit şi pe bordul celor 3 mici crucişătoare britanice care aşteptau în afara portului, iar contraamiralul Harwood a respirat uşurat: farsa reuşise. În acel moment, escadra navală britanică era încă foarte departe; abia ieşea din portul Rio de Janeiro, unde se oprise pentru a-şi umple rezervoarele, şi ar fi ajuns la destinaţie la 20 decembrie, adică 48 de ore după sfârşitul cuirasatului german.
În aceeaşi noapte, la Buenos Aires, unde echipajul de pe „Graf von Spee” ceruse azil, Hans Langsdorf şi-a tras un glonte în tâmplă.
Propaganda nazistă a încercat să justifice şi această bizară sinucidere întârziată. S-a spus că Langsdorf, deşi dorea să moară odată cu nava sa, a ţinut mai întâi să se ocupe de salvarea echipajului. În realitate, pare destul de probabil că el a hotărât să se sinucidă numai după ce și-a dat seama că englezii l-au păcălit. Se pare că aceasta a fost și părerea guvernului german, care a decis să reducă pensia de război acordată rudelor comandantului cu justificarea că „sinuciderea lui Langsdorf nu a constituit un act de război, ci un gest personal de protest”.
