Istoria culturii

Cum l-a inventat scriitoarea Agatha Christie pe celebrul detectiv „Hercules Poirot”?

Distribuiti

Agatha Christie (1890-1976) a fost o scriitoare engleză de romane, povestiri scurte și piese de teatru polițiste. Operele sale, în principal cele ce au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau Miss Jane Marple, au făcut ca Agatha Christie să fie numită „regina crimei”, ea fiind considerată ca unul dintre cei mai importanți și inovativi autori ai genului.

Dar cum a ajuns ca Agatha Christie să creeze un personaj ca Hercule Poirot, detectivul care rezolvă toate cazurile poliţiste? Chiar ea a explicat într-un interviu acordat la bătrâneţe:

* În timpul primului război mondial eram infirmieră într-un spital militar, visam să ajung scriitoare și citeam aventurile lui Sherlock Holmes, Rouletabille și Arsene Lupin. Îmi imaginam un detectiv inventat de mine pe același model, având, ca și personajul lui Conan Doyle, un prieten care să-l scoată în relief.

* În ceea ce privește intriga unui bun roman polițist, eram convinsă asupra esențialului: vinovatul să fie chiar de la început bănuit, dar pentru anumite motive, și inocența sa să fie evidentă, culpabilitatea sa să devină o surpriză. Mi-am imaginat mult timp tot felul de situații pline de suspans, până când am simțit că trebuie să găsesc un model viu pentru detectivul meu.

* Observam oamenii în tramvai, în metrou, vecinii… După îndelungi ezitări, m-am oprit asupra unor refugiați belgieni, care locuiau în apropierea casei noastre. De ce Sherlock Holmes-ul meu nu ar fi belgian, un comisar ieșit la pensie? Nu tânăr. Ce greșeală am comis atunci! Rezultatul este acela că detectivul meu ar fi avut astăzi peste 100 de ani! Ar fi trebuit ca după două-trei romane să abandonez acest personaj și să-l inlocuiesc cu altul mai tânăr.

* După ce m-am decis că va fi vorba de un comisar belgian, am început să meditez asupra chestiunilor de detaliu. El va fi meticulos, ordonat, așezându-și mereu lucrurile din cameră la locul lor. Mi-l închipuiam ca pe un bărbat nu prea mare de statură, cu fața roșie, foarte inteligent. Mai trebuie să-i găsesc un nume care să sune bine, ceva în genul lui Sherlock Holmes. De ce nu Hercules? Un omuleț care să se numească Hercules… îmi convenea. În privința celuilalt nume, m-am decis mult mai greu, dar nu-mi mai amintesc precis din ce motiv – am auzit sau am citit într-un ziar – am ales Poirot.

* Fiindu-mi acum clară imaginea detectivului meu, am început să-mi imaginez personajele care-l înconjoară și liniile principale ale viitorului meu roman. Ca la orice autor tănăr și lipsit de experiență, trema acțiunii mele era destul de complicată. Introdusesem multe piste false și intriga devenise atât de încâlcită încât era dificil nu numai de rezolvat, dar și de urmărit: în timpul vacanțelor, în minte mi se perindau fragmente din romanul meu polițist. Devenisem o persoană exagerat de distrată, nu răspundeam la întrebările mamei, uitam să fac o mulțime de lucruri, încercam să tricotez, dar îmi era imposibil să nu greșesc modelul.

* La un moment dat, am simțit că pot să încep să scriu. Mama a primit vestea că una dintre fiicele ei avea să scrie romane polițiste ca pe ceva firesc… Am plecat într-o scurtă vacanță la Dartmoor. Dimineața scriam, iar după-amiezile mi le petreceam plimbându-mă prin locuri singuratice, ca să pot interpreta cu glas tare capitolele pe care abia le scrisesem, vorbind ca personajele cărții mele. Acest lucru mă fascina.

* Când am terminat romanul eram destul de mulțumită, îmi dădeam seama că ar fi trebuit scris mai bine, dar l-am trimis totuși unui editor, Hodder Stoughton, care, însă mi l-a trimis imediat înapoi, fără comentarii. Am trimis atunci manuscrisul altui editor.

* Dar au urmat apoi evenimente ce mi-au scos total din minte acest roman polițist: sfârșitul războiului, întoarcerea soțului meu de pe front, nașterea fiicei mele Rosalind. După doi ani, am primit din partea editurii următoarea scrisoare: „În legătură cu manuscrisul dumneavoastră, vă rugăm să treceți pe la biroul nostru…” Hercule Poirot intra astfel în galeria personajelor romanelor polițiste.


Distribuiti

Articole asemanatoare

Istoria extraordinară regelui muzicii lăutăreşti, Zavaidoc. Numele i l-a pus un general şi a cântat alături de George Enescu

admin

Din „secretele” unei actriţe „complete”: Katharine Hepburn

admin

Medicul Carol Davila este fiul secret al compozitorului şi pianistului celebru Franz Liszt?

admin

Poveştile fascinante a trei nave naufragiate, în urmă cu peste 100 de ani

admin

Misterul atmosferei sinistre din poeziile lui Bacovia a fost desluşit! Ne dezvăluie poetul însuşi într-un interviu foarte puţin cunoscut din 1943

admin

Pepsi-Cola s-a numit iniţial „Brad’s Drink” (1893) şi era o băutură terapeutică digestivă

admin