Dacă astăzi auzim de cititori care devorează o carte bună, faptul ciudat este că în trecut unele cărți au devorat cititorii. Adică, există unele cărţi care şi-au câştigat o reputație macabră, ele fiind învelite în piele de om. Dar, de ce? De ce să legați o carte în piele umană?
Metoda de preparare nu este mai dificilă decât tratarea oricărei alte piei de animale, ea fiind tratată într-una din două moduri. Metoda tradițională este aceea de a înmuia pielea în apă de var, apoi să îndepărtăm orice carne, grăsime sau păr cu mâna și apoi să o lăsăm la macerat câteva zile înainte de a o muta într-o baie de tanin. Alternativa este aceea de a înmuia pielea umană în urină, o metodă veche de mii de ani. Amoniacul dizolvă carnea, grăsimea și părul, lăsând pielea să fie întinsă și uscată.
Folosirea pielii umane în legarea cărţilor datează cel puțin din secolul al XIII-lea, prin apariţia unei Biblii latine legate pe pielea unei femei necunoscute și a unei Decretale găsite într-o bibliotecă a Sorbonei (în timpul domniei lui Napoleon al III-lea), care a fost apoi mutată la Tuileries. Ambele cărți se găsesc astăzi în Biblioteca Naţională a Franţei.
Totuși, cea mai mare parte a exemplelor cunoscute de cărţi din piele umană au fost produse de la sfârșitul anilor 1600 până la sfârșitul anilor 1800. În Anglia, există povestea lui Henry Garnet (1555-1606), un preot iezuit englez care s-a întâlnit de mai multe ori cu Robert Catesby, un conspirator în „complotul prafului de pușcă” din 1605. Garnet a aflat despre planul de a-l ucide pe regele James I și de distrugere a Camerelor Parlamentului, dar a simțit că nu poate transmite informațiile așa cum le primise. Indiferent dacă a fost sau nu complice, el a fost spânzurat la 3 mai 1606, iar pielea sa a fost folosită pentru a lega lucrarea „A True and Perfect Relation of the Whole Proceedings Against the Late Most Barbarou Traitors, Garnet a Jesuit and His Confederates”, publicată de tipografia regelui, Robert Baker, la Londra anului 1606.
În secolul al XVIII-lea, de peste Canal, medicii francezi s-au interesat fericiți de potențialele utilizări ale pielii umane. Valmont de Bomare relatează că distinsul chirurg parizian Jean-Joseph Sue a dat Cabinetului Regelui o pereche de papuci din piele umană. Mai la nord, naturalistul olandez Hermann Boerhaave (1668–1738) își alcătuia colecția de curiozități medicale, care includea trei piei umane întregi, o cămașă din organe interne și o pereche de pantofi de damă cu toc din piele umană.
În Franța revoluționară au avut loc o serie de experimente antropodermice. Povestea ne spune că liderul iacobin Louis Antoine Leon de Saint-Just şi-a făcut o pereche de pantaloni de la o servitoare executată pentru furt. S-a zvonit că exista permisiunea autorităţilor ca la Castelul Meudon, în afara Parisului, să se realizeze o tăbăcărie secretă pentru a procesa exclusiv resursa valoroasă – pielea umană.
Accesoriile pentru pielea umană au făcut furori. Ducele Louis Philippe Joseph d’Orleans ar fi purtat o pereche de pantaloni din piele umană la un bal la Palais-Royal, la fel ca și generalul republican Jean-Michel Beysser, inspirând alți ofițeri de armată să-i urmeze exemplul.
În ceea ce privește legările de cărți, mai multe volume ale Constituției franceze erau legate în piele umană. Specialistul Cyril Davenport consemnează că a văzut un astfel de exemplar din 1793, legat în pielea unui revoluționar, expus în Sala Bastiliei a Muzeului Carnavalet din Paris. Pielea sa verde deschis semăna cu pielea de vițel, deși Davenport observă că aparent a fost dificil să se scape complet de păr.
Aceste legări de cărţi în piele umană au constituit şi o pedeapsă post-mortem a condamnaților, o formă înspăimântătoare de răzbunare, care era plăcută unui public însetat de sânge. A existat un fel de „justiție poetică”, pentru a se folosi pielea celui care a încălcat legea în a se face o carte, emblema civilizației.
