Mozart este poate cel mai mare compozitor din perioada clasică, care a trăit în lume. În timpul vieții sale scurte, de doar 35 de ani, el a scris peste 800 de lucrări muzicale. Mozart a murit în casa sa pe 5 decembrie 1791, la ora 00:55. Cauza morții lui Mozart nu este cunoscută cu certitudine. Cauza oficială este cea de „hitziges Frieselfieber” („febră miliară severă”, referindu-se la o erupție cutanată care seamănă cu semințele de mei), însă este mai degrabă o descriere simptomatică decât un diagnostic. Cercetătorii au sugerat peste o sută de cauze ale decesului, inclusiv febra reumatică acută, infecţie streptococică, trichineloză, gripă, intoxicație cu mercur sau afecțiune renală rară.
Există însă mai multe legende alternative despre moartea lui Mozart. Prima legendă incriminează o răzbunare a fraților lojei masonice „Speranța încoronată”, din care făcea parte și Mozart, pentru că în „Flautul fermecat” a dezvăluit mistere interzise profanilor, însă putea să fie și „mâna” împăratului austriac Leopold al II-lea, care, spre deosebire de tatăl său, Iosif al II-lea, mort în 1790, nu numai că era împotriva lojelor, dar nici nu-i simpatiza pe muzicieni scriitori, poeți, filozofi.
Cea de-a doua versiune vorbește despre un „înger vestitor al morții”, un vizitator misterios, înveșmântat în gri, care l-a vizitat pe muzician în iulie 1790. Dar această legendă a fost spulberată în 1963, când s-au găsit dovezi incontestabile că misteriosul vizitator în gri nu era decât intendentul contelui von Walsegg. Murind soția contelui, acesta a vrut să-i cinstească memoria printr-o messă a morților. Așa a fost comandat Recviemul, contele pretinzând, însă să i se atribuie lui paternitatea lucrării. Recviemul, pe care Mozart l-a început abia în octombrie, cum știm, n-a mai putut fi terminat, definitivarea lucrării făcând-o la îndemnul lui Constance, soția lui Mozart, care nu voia să piardă importanta sumă de bani, oferită de conte în secret.
Cea de-a treia legendă vorbește despre rolul nefast pe care l-a jucat, în curmarea vieții lui Mozart, veșnicul său rival, Antonio Salieri, care l-ar fi otrăvit, idee ce o întâlnim și în zilele noastre.
Istoricii medicali au analizat bine „cazul Mozart”, iar verdictul lor părea sigur. Pe un organism foarte obosit, prin suprasolicitare, deci cu o rezistență scăzută, s-a grefat o infecție fulgerătoare. La Viena era atunci o epidemie cu un streptococ foarte virulent. Mozart a contractat boala la o ședință a lojei, pe 18 noiembrie 1791. Chiar a doua zi, la berăria „Șarpele de argint”, pe care o frecventa obișnuit, prietenii au văzut că se simțea rău, pentru ca, pe 20 noiembrie 1791 medicul să constate că starea s-a agravat foarte mult. Au apărut edeme ale membrelor, precum și simptome de plegie. Pe 28 noiembrie s-a apreciat că bolnavul este condamnat. A murit pe 5 decembrie 1791, aşa cum s-a spus mai sus. Din punct de vedere medical, evoluția bolii avea o continuitate logică: streptococie virulentă, afecțiune renală, uremie, hipertensiune, aceasta din urmă declanșând, probabil o hemoragie cerebrală care, asociindu-se uremiei, a făcut imposibilă supraviețuirea.
Dar mai vine un argument medical, care, se pare, atârnă la cântar mai mult decât cele expuse mai sus, găsite în trecut. Muzeul Mozarteum din Salzburg, printre piesele mai renumite numără și craniul compozitorului, găsit la Viena în 1842, mai bine zis ceea ce a mai rămas din el, maxilarul inferior fiind pierdut, fapt care a îngreunat foarte mult identificarea. Numeroși cercetători s-au aplecat asupra acestui craniu. Printre ei, paleontologul austriac G. Tichy, ca și doi specialiști francezi în medicină legală – Pierre François și Bernard Puech. Pentru ei n-a existat niciun dubiu că acel craniu – al unui neamț din sud, decedat între 25 și 40 ani, atins de rahitism – era cel al lui Mozart (rezultate publicate în revista „La recherche” nr. 210/1989). Craniul a fost recuperat în 1801 de un gropar, și vândut anatomistului vienez Josef Hirtl.
Analizele cercetătorilor au permis formularea unei ipoteze originale, care infirmă opinia medicală veche asupra morții, deoarece un bolnav suferind de o afecțiune renală gravă, cu uremie, n-ar fi putut, niciodată, să continue să compună, așa cum a făcut Mozart până în ultima zi a vieții. Alta a fost cauza morții: în urma unei căzături (pe scări sau pe stradă), compozitorul a suferit o fractură de craniu: în afara traiectelor fracturii, craniul de la Mozarteum mai poartă, efectiv și amprenta unui hematom, survenit, indiscutabil, după traumatism și, apoi, calcificat, devenind, pe fața endocraniană, un corp străin care, câteva luni mai târziu, a determinat o sângerare intracraniană, aceasta stând la originea morții. Teribilele dureri de cap, repetatele leșinuri, tulburările de gust și de echilibru, o permanentă stare teamă, pe care compozitorul le acuza în ultimele luni ale vieții, precum și rapiditatea evoluției către sfârșit (a căzut la pat pe 20 noiembrie și a decedat pe 5 decembrie) găsesc, astfel, o explicație perfect logică. Aceasta corespunde, de fapt și observațiilor făcute, la vremea respectivă, de cei apropiați maestrului și de medicii săi, observații neglijate (fapt curios) de majoritatea biografilor. Medicul Franz Thomas Closset, chemat la căpătâiul pacientului său, a pus, totuși, un diagnostic de „coma meningee” și a afirmat că bolnavul nu va supraviețui, având o „depunere în cap”. Acest neverificabil diagnostic, având, totuși, meritul de coerență, dovedește că și după mai mult de două secole de la dispariție, Mozart continuă să suscite întrebări și ipoteze.
