Timp de o jumătate de secol, între 898 şi 955, maghiarii au fost consideraţi un flagel al Europei. În aproximativ 50 de incursiuni de jaf şi cotropire, au pustiit tot ce le-a stat în cale. Prădând, arzând şi ucigând, cetele de călăreţi au atacat landurile germane, dar şi Italia de sud şi regiuni întinse din Franţa.
Au prădat şi au trecut prin foc şi sabie printre altele Bremenul şi Baselul, Orleans, Otranto. În primul rând ca mercenari în slujba unor principi europeni care se războiau între ei, ungurii şi-au extins raidurile până la Marea Nordului şi coasta Atlanticului. Au plecat călare o dată împotriva şi apoi în folosul regelui italian Berengar, împotriva şi apoi în ajutorul lui Arnulf al Bavariei, împotriva şi apoi în apărarea intereselor Bizanţului.
Cântecul lui Roland îi numeşte „neam drăcesc”. Această veche epopee franceză îi menţionează pe maghiari împreună cu hunii şi sarazinii, care lăsau un şuvoi de sânge pe oriunde treceau. Cronicarii relatează despre grozăvii nemaiauzite legate de care, fireşte, ei îi confundau adesea pe maghiari – sau unguri, cum i-au numit apoi – cu hunii. De fapt, cei mai mulţi dintre aceşti grămătici nu văzuseră niciodată un ungur. Ei nu făceau decât să redea istorisiri orale care, pe măsură ce creştea distanţa în timp şi spaţiu, inspirau şi mai multă groază şi se mulţumeau să învinovăţească nediferenţiat şi la grămadă.
Astfel s-a format imaginea generală a unui „neam groaznic, înfiorător” şi a unor „monştri din Sciţia, băutori de sânge şi mâncători de oameni”. Cu această imagine, ei au răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare.
