Cel mai mare rege francez, „Regele – Soare”, cel care a spus „Statul sunt eu”, a fost Ludovic al XIV-lea (1638-1715), care a domnit 72 de ani, între 1643 şi 1715. Ţinând cont de faptul că în 1643 – 1651, Franţa a fost condusă de un regent, se poate spune că, în mod efectiv, Ludovic al XIV-lea a condus regatul 64 de ani. Dar, chiar şi aşa, o perioadă extrem de mare.
Regele muri pe 1 septembrie 1715. La 9 septembrie 1715, către ora 7 seara, un car funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieșiră în liniște din curtea palatului Versailles (reşedinţa oficială a regilor Franţei), străbătură pădurea Boulogne, ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lăturalnice și intrară în curtea vechii biserici Saint-Denis, aducându-l pe Ludovic.
De ce înmormântarea celui mai mare rege al Franței s-a făcut aproape pe ascuns și pe drumuri ocolite? De ce o asemenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în taină către ultimul lăcaș? Când s-a răspândit vestea morții regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simțind cum se rupe greul jug al unei atât de lungi și apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, oprimat, ruinat, disprețuit, dacă nu cumva chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă și aprinse focuri pe străzi.
Locotenentul Poliției, domnul d’Argenson, spuse că el nu mai răspunde de nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. Iată de ce cortegiul trecuse – în drumul lui noptatec și misterios – prin locurile despre care am vorbit mai sus. Cu toate acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid și de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare. Și cum Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească inevitabil, cortegiul, neștiind ziua în care Ludovic al XIV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaș, parizienii au început să se așeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărțea Parisul de Saint-Denis.
Pe la ora zece, cortegiul își făcu apariția. Lucru ciudat: nici un prinț de sânge, niciunul dintre prinții legitimi, nici unul dintre pairii numiți de acel rege, nici unul dintre curtenii care, din generație în generație stătuseră la taifas în anticamere, așteptând scularea regelui. Singurul om tânăr care însoțea mortul era ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de 23 de ani.
La porțile bisericii Saint-Denis, tumultul care însoțise cortegiul tot drumul spori. Unii, s-au repezit să răstoarne carul funebru, alții au vrut să rupă în bucăți și sicriul, și mortul, încât, la un moment dat, trupa care-l însoțea a fost nevoită-să intervină.
Într-adevăr, mulțimea cânta, dar pe un asemenea ton că aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a scăpat de ocările norodului, căci a doua zi, pe zidurile bisericii se putea citi: „La Saint-Denis, ca și-n palat, Tot fără inimă-ai intrat”.
