Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. La 3 ani după moartea marelui Goethe, adică în 1835, au fost scoase la lumină scrisorile lui către Bettina. A fost una din cele mai ciudate episoade din viața poetului, mai ales că în momentul în care s-au cunoscut, Bettina nu era decât o fată de 22 de ani, iar marele Goethe avea 58 de ani.
Toată corespondența Bettinei cu Goethe este un imn de dragoste, venind dintr-un suflet de fată tânără, plină de adorație umilă și timidă. Totul n-a fost decât exaltarea unei ființe cu mai multă imaginație decât temperament, starea ei fiind adusă de condițiile ei speciale de viață. Tatăl ei, un negustor de delicatese și coloniale din Frankfurt, bogat, tiran, zgârcit și aspru, i-a îngrozit pe cele două neveste de la care a avut o mulţime de copii. Mama ei a fost Maximilians Laroche, acea neuitată Maxe, adorația lui Goethe la 25 de ani și prototipul Charlotei din romanul lui Goethe „Suferințele tânărului Werther”. Cum vedem, imaginea lui Goethe a fost moștenită de Bettina de la mama ei și primele ei lecturi din opera poetului au fost scrisorile pline de adorație ale acestuia pentru Maxe.
Apoi, rămasă orfană de foarte tânără, într-o zi Bettina ia drumul frumoasei locuințe în care trăia Frau Rothy, mama lui Goethe, a cărei inimă izbuti să o cucerească numaidecât. Bettina, această italiancă pe jumătate germană, era pe-atunci o fetiță măruntă, oacheșă, cu ochi negri, plini de văpăi și cu un păr negru, mai totdeauna zbârlit. Părea o țigancușă, vioaie și neastâmpărată ca flacăra focului de sub corturi, cu apucături băiețoase, îmbătată de viață și rătăcită din întâmplare în Germania. Un an de zile a mers în fiecare zi la Frau Rothy, şi, așezându-se la picioarele ei pe un scăunel pe care șezuse atâția ani poetul-copil, asculta poveștile despre Wolfgang, pe care bătrâna mamă nu ostenea niciodată povestindu-i-le, și pe care Bettina le așternea rapid pe hârtie.
În sfârșit, în 1807 Bettina izbutește să-și împlinească visul, şi-l vede de Goethe pe care o primește cu bunătate. Se mai revăd odată în 1810, apoi în 1811, când Bettina măritată cu Arnim vine încă odată să-l viziteze. Aşadar, Bettina ţine o corespondenţă de dragoste cu Goethe timp de 4 ani: o înșirare de vorbe amoroase şi extatice, ca de exemplu „Veșmântul tău mi-e mai prețios decât tot restul omenirii”, „Aș săruta treptele pe care calcă piciorul tău”, „M-aș bate pentru tine ca o leoaică, aș fi în stare să urăsc lumea întreagă și apoi să o ador la porunca ta”.
În același timp, însă, ea scrie: „Goethe s-a îngrășat, are burtă și gușă”. La toate exaltările fetei, Goethe răspunde rece și politicos. Tot spiritul, toată strălucitoarea vioiciune a Bettinei, tot talentul ei literar nu au avut nicio influență asupra inimii lui Goethe, care trei săptămâni după plecarea ei de la prima întâlnire se amorezează de o neînsemnată și ștearsă copilă de 18 ani, Herzlieb, care n-avea alt merit decât frăgezimea tinereții.
Dar Bettina n-a înțeles. Măritată cu Arnim, ea revine la Weimer, unde a fost foarte bine primită de Goethe. Prezentată la Curte, Bettina are succes, prin spiritul și darul ei de a povesti. Din nefericire, ea nu știe să menajeze susceptibilitatea doamnei Hofrath, Christiana, soția lui Goethe. Si știe că aceasta era vulgară, chiar când era tânără și frumoasă. Aceasta devenise grasă între timp şi mai era şi vulgară de câte ori putea. Christiana era plină de mânie când îşi vedea rivala la picioarele bărbatului său, cu capul pe genunchii lui, în admirație și extaz, mai ales când această comedie se mai petrecea și de față cu alții, între care bătrânul general Gneiseman care rămânea cu gura căscată.
Iritația creștea pe zi ce trece, iar la o expoziție în care Bettina a făcut o remarcă răutăcioasă în fața unui tablou ce era pe gustul doamnei Hofrath, a izbucnit o adevărată ceartă între cele două femei. Doamna Hofrath i-a smuls ochelarii Bettinei, care a leșinat. Doamna Goethe nu a mai primit-o pe Bettina în casa ei, iar Goethe i-a luat partea nevestei. Astfel s-a terminat romanul Bettinei cu Goethe.
Cât priveşte Goethe, ultima persoană pe care a văzut-o cu câteva zile înaintea morții sale a fost fiul Bettinei. În definitiv, Bettina voia doar să fie pentru posteritate muza și unica afecțiune a poetului, voia să domnească peste sufletul lui, să fie prototipul tuturor figurilor feminine pe care le-a cântat, idealul de femeie pe care a căutat-o în zadar sub chipul tuturor eroinelor sale.
