Ferdinand Magellan, căpitan de marină și aventurier portughez, primește o scrisoare de la prietenul său, Francisco Serrano. Magellan își lăsase prietenul dând târcoale pe undeva prin Oceanul Indian, în timp ce el se înapoiașe cu echipajul său la Lisabona. „Am descoperit”, zicea scrisoarea, „o nouă lume, mai mare și mai bogată decât aceea pe care a găsit-o Vasco da Gama – Insulele mirodeniilor! Am să rămân aici, pentru că regele băștinaș m-a făcut general șef…”
Insulele mirodeniilor, despre care asemenea povești ciudate ajunsese până în Portugalia! Aici se credea că trăiesc oameni cu pinteni la glezne, porci cu coarne, găini care își depun ouăle la mai bine de un metru în pământ, râuri ale căror ape clocotesc de fierbinți ce sunt, crabi otrăvitori, stridii uriașe, perle mari de tot, și tone întregi de mirodenii.
Renunțând la naționalitatea sa, Magellan se duse la tânărul Carol al V-lea, regele Spaniei. „Puneți-mi la dispoziție o flotă, și mirodeniile sunt ale Majestății Voastre”, propuse el. Ca și Columb, explică el, avea să navigheze spre apus. De cealaltă parte a Americii de Sud se întinde un ocean nou pe care Balboa îl văzuse cu câțiva ani mai înainte. Acolo trebue să fie o strâmtoare, susținea Magellan, care străpunge continentul dinspre răsărit până în acest ocean.„Şi mergând tot spre răsărit pe întinsul acestui ocean, trebuie să dau de Insulele mirodeniilor și de prietenul meu Francisco”.
Carol dorea din toată inima ca acest mare aventurier să străbată până în țara mirodeniilor pe calea aceasta. Dar numaidecât se ivea în cale greutatea cea mare – înjghebarea echipajului. Cine era așa de cutezător ca să-și pună viața în primejdie? Oamenii curajoși nu sunt găsiți așa de ușor! Cât despre Magellan, el nu se gândea de două ori la primejdie, pentru că eroismul său era vestit. Nu era nimeni care să nu știe cum salvase el de la moarte un echipaj întreg, și că niciodată nu se sinchisea de pielea lui.
De ici și de colo, în sfârșit fu format un echipaj. Aproape 300 de oameni, de toate mărimile, formele și naționalitățile. Cinci corăbii cam vechi avea Magellan la dispoziţie; uneia dintre corăbiile sale i-a pus numele Victoria, adică „Biruință”. Aceasta era lozinca ce avea să-l însuflețească în drumul său cel lung.
Magellan plecă cu navele sale pe Oceanul Atlantic. După ce străbătu apele oceanului săptămâni întregi, se făcu din ce în ce mai frig și vremea era îngrozitor de furtunoasă. Corăbiile care alcătuiau flota erau aruncate încoace și încolo ca niște jucării de o furtună așa de năprasnică, încât nu mai era chip de înaintat. Magellan își dădea bine seama de lucrul acesta. Trebuia să caute numaidecât un port, unde să se adăpostească peste iarnă. Pe neașteptate apăru în zare o coastă primitoare si Magellan se îndreptă într-acolo.
Echipajul se întrebă: „Dar unde suntem? Ținutul pare pustiu. Nu se vede nici țipenie de om, nici picior de vietate”. Nu-și isprăvise încă vorba marinarul, când pe o costișă se arătă privirilor un animal ciudat și frumos din cale afară. Avea ceva mai mult de 1 metru înălțime, cu gâtul frumos arcuit și cu picioare lungi și zvelte. Pe spinare, părul lui mătăsos era de coloare roșiatică, iar pe sub pântece era de un alb curat. „Ce-o fi ăsta?” se întrebau mirați marinarii. Europenii nu văzuse niciodată un astfel de animal. Mai târziu l-au numit guanaco.
Animalul o luă la fugă și în vârful colinei apăru un chip omenesc. El se opri, se uită îmmărmurit la străini, apoi venind din ce în ce mai aproape, se împrieteni cu ei. Îndată se duse să cheme pe oamenii săi. În timp ce fugea cu niște pași de uriaș, cineva șopti lui Magellan: „Are niște picioare enorme, nu-i așa?” Așa era. Aceasta era țara oamenilor cu picioare mari. Magellan a numit pe locuitorii acestor ținuturi, oameni cu picioare mari „Patagones” și numele le-a rămas.
Acești oameni cu picioare mari erau la fel de uimiți la întâlnirea cu cei cu picioarele mici, a căror înălțime nu le ajungea nici până la umăr și care purtau bărbi. Patagonienii aceștia erau niște uriași fericiți. Cântau și dansau toată ziua și se hrăneau cu verdețuri și cu carne de guanaco. Magellan invită pe doi dintre ei la o mică gustare, pentru ca să poată vorbi cu ei prin semne sau în vreun fel oarecare despre strâmtorile pe care le căuta îndrăznețul navigator. Aceasta era o mare greșeală și o nenorocire pentru echipaj, care era în pericol să rămână fără mâncare. Pentru că, în vreme ce Magellan ronțăi doi sau trei biscuiți, cei doi oaspeți mâncară un coșuleț plin, și dădură de dușcă câte o jumătate de găleată de apă. „Noi nu ştim că ar exista pe aici niscaiva strâmtori”, au dat ei să se înțeleagă prin semne.
Când vremea s-a mai îndulcit, Magellan cu cele 5 corăbii ale sale a pornit la drum. N-a mers multă vreme, și a dat peste un mare canal. Explorând aceste ape noi, îndată le-a străfulgerat prin minte gândul că aceasta trebuie să fie strâmtoarea cea de mult timp căutată – Strâmtoarea lui Magellan, așa cum este cunoscută astăzi. Apoi, ei avură der străbătut un întreg ocean necunoscut în acele vremuri: Oceanul Pacific. Magellan le spuse oamenilor săi, care se temeau că proviziile sunt pe terminate şi n-o să reuşească să străbatul oceanul necunoscut: „Nu trebuie să uitați că sunteți eroi, că lumea nu vă va uita niciodată dacă reușim în această călătorie. Cât despre mine, prefer să rod pielea de pe catarguri, decât să abandonez”.
Îndată ce corăbiile intrară în apele noului ocean, vânturile cele mari pe care le întâmpinase până aici se transformară într-o briză plăcută, și apele se liniștiră. Starea aceasta a durat multă vreme. Magellan era nespus de fericit din pricina acestei schimbări. „Un ocean pacific!” exclamă el. Dar bucuria fu de scurtă durată; proviziile alimentare scădeau mereu. Echipajul lui Magellan se îmbolnăvi de scorbut; slăbiți din pricina foamei, nu fură în stare să opună nicio rezistență acestei îngrozitoare boli. Zeci de inși pieriră.
Nu putuse să prindă niciun pește, nu mai era nicio bucățică de carne. De prânzit nici vorbă nu mai era. Fiecare om prindea un șobolan, dacă putea, sau înfuleca un biscuit în care mișunau viermii. Magellan porunci echipajului să taie pieile de pe catargurile principale și să le fiarbă. Când n-au mai avut nici pe acestea, au mâncat rumegătură de fierăstrău.
Într-o dimineață, echipajul, pe jumătate mort, fu trezit de un zgomot ciudat pe apă: voci omenești! Se uitau fermecați. Pe apele care licăreau în razele soarelui de dimineață, era un roi de bărci pline cu oameni, ținând în sus crăci de banane și ciorchine de nuci de cocos. Echipajul înfometat tăbărî asupra fructelor, în timp ce vizitatorii lor priveau cu uimire. În depărtare, Magellan avea una din cele mai frumoase priveliști din lume – insule muntoase. În fața lui se întindeau păduri de bambus și palmieri.
Când a ajuns la una din aceste insule cu numele Guam, el a debarcat echipajul ca să se mai învioreze, deși nu a rămas aici decât 2 zile. Mirodeniile trebue să fie pe undeva prin apele acestea, și el trebuia să le caute. Mult iubitul său prieten Francisco îl aștepta, și el dorea să-l îmbrățișeze și să-i spună că întâlnirea cu el era demnă de toate suferințele pe care le îndurase. Încă o săptămână de drum pe mare și în zare se arătă pământ. Inima îi tresăltă, dar bucuria fu în zadar, pentrucă această nouă grupă de insule nu era Ţara mirodeniilor. Dar ce era? Magellan își luă harta, dar nu găsi aceste insule pe ea. Astfel el schiță noua sa descoperire – și Filipinele deveniră o parte din globul pământesc. Insulele erau frumoase, bogate în palmieri și în izvoare cristaline.
Imaginea Insulelor mirodeniilor, numite acum Moluce, și prietenul său Francisco, făceau pe Magellan să nu-și mai poată găsi odihnă. Era timpul să părăsească aceste meleaguri plăcute ale Filipinelor…
Într-o zi, după aproape 3 ani de la plecarea lui Magellan din Spania, locuitorii din Sevilla văzură o corabie rătăcită, ce de abia mai înainta pe albia Guadalquivirului. Era așa de ruinată, că chiar și emblema pe care o purta, Victoria, nu era în măsură s-o facă a fi recunoscută. Trosnind din toate încheieturile, corabia ancoră în cele din urmă, în timp ce gloata privea cu uimire de pe chei. Câteva fețe de pe punte păreau cunoscute. Cu un strigăt de surpriză, privitorii exclamară: „Trebuie să fie Victoria lui Magellan! Unde este restul flotei? Unde e Magellan?”
Juan del Cano, unul din comandanţi, păși înainte, palid și slab ca un spectru. „Conducătorul nostru a murit”, zise el cu vocea mâhnită. „A fost îmmormântat în Filipine. Din cei 280 de oameni care au plecat plini de nădejde din San Lucar, numai 18 se întorc; din 5 corăbii, numai una”. Gloata dădu năvală pe bord ca să îmbrățișeze pe cei 18 eroi, și să plângă împreună cu ei pierderea lui Magellan. „Dar, zise del Cano cu fața luminată de izbândă, am găsit mirodeniile care erau ținta lui Magellan… Când am părăsit Filipinele cu sufletele îndurerate de marea noastră pierdere, am navigat spre Borneo, care e cea mai mare insulă din lume. După ce am stat aci o vreme în minunatul palat al sultanului, prin marea Celebelor am tăiat-o drept spre Ţara mirodeniilor, spre Insulele Ternate și Tidore. Ne-am interesat de Francisco Serrano, ca să-i împărtășim trista veste a morții prietenului său, dar se vede că ei erau legați și în moarte, așa cum fusese în viață. Murise”.
Spre casă, Victoria a apucat-o pe drumul descoperit de Vasco da Gama, pe la Capul Bunei Speranțe, în sus pe coasta de Apus a Africii, drept spre Spania. Cei 18 eroi făcuse înconjurul pământului. Cu această călătorie, toate presupunerile despre formă pământului nu mai aveau niciun rost. Magellan și tovarășii săi au dărâmat toate legendele despre acel Atlas care ține pământul pe umeri, despre un ocean de la ale cărui margini te prăbușești drept în jos, și alte povești asemănătoare, cu darul de a îngrozi. Această primă călătorie în jurul lumii era o dovadă că pământul e rotund.
