Radu Anghel din Greci a fost un vestit haiduc oltean, descendent al unei vechi familii boiereşti, de care s-a rupt, preferând tihnei îndestulate, viaţa agitată, nelipsită de privaţiuni, dar plină de patos şi romantism, a haiduciei.
Radu Anghel a existat într-adevăr, intrând abia mai târziu în legendă. În scurta lui existenţă (a trăit doar 38 de ani), haiducul muscelean s-a bucurat de o popularitate extraordinară. Radu lui Anghel îşi face un titlu de glorie din faptul de a nu fi ucis pe nimeni: ”Șepte judeţe am umblat/ Eu pe nimeni n-am stricat/ Numai parale mi-am luat”. Acest refuz al violenţei, ca şi dragostea pentru natură, pentru flori şi arbori, pentru ierburi, şi mai ales pentru drumuri — aceste permanenţe ale sufletului său, – ni-l conturează pe Radu lui Anghel mai mult ca pe un sentimental decât ca pe un îndârjit.
În 1850, Radu este prins hoinărind prin Bucuresti şi ajunge în puşcăria din Dealu Spirii. Aici face cunoştinţă cu o serie de tâlhari, printre care şi Soare Vlad, care-l îndeamnă să se răzbune pe cei care l-au băgat în închisoare şi pe cei bogaţi. Acest individ a fost cel care l-a influenţat în a săvârşi crimele şi furturile de mai târziu. Eliberat din închisoare în 1853, devine adjunctul lui Soare, alături de care participă la jefuirea unui bogătaş din satul Trestieni, pe nume Iordache.
Potrivit bătrânilor, existau ascunzători ale haiducilor lui Anghel și, cel mai probabil, locuri unde își ascundea comorile pe dealurile Ștefăneștiului. Din acea perioadă a rămas în tradiția populară legenda „galbenilor jurați”, reprezentată de flăcările care sunt vizibile ocazional pe dealuri.
Dacă ar fi să dăm crezare legendei, tocmai acest lucru se pare că l-a intuit însuşi domnitorul Cuza, care i-ar fi îngăduit, zice-se, ca — în răstimpul când executa o osândă, — să plece, neînsoţit, ca să-şi revadă locurile îndrăgite. Şi haiducul s-a reîntors de bună voie la ocnă, după expirarea învoirii, dovedindu-şi o dată în plus loialitatea şi tăria de caracter. Tocmai această tărie de caracter i-a atras de altfel şi moartea prematură, petrecută în 1865 / 1866 în împrejurimile dealului Cârtienilor de lângă Câmpulung.
Trecerea haiducului în nefiinţă este însoţite de sentimentul dureros al pierderii iremediabile a lucrurilor dragi: ”Câte văi, câte vâlcele? Cinci sute de potecele/ Care mă plimbam prin ele/ Toate-s surorile mele/ Şi-acu stau pustiu de ele/ Câte văi, câţi copăcei/ Care mă plimbam prin ei/ Toţi sunt frăţiori d-ai mei/ Şi-acu stau pustiu de ei!/ Căpitane Radule, Radule Viteazule/ Vestite haiducule“.
Figura semeaţă a lui Radu Anghel a fost imortalizată nu numai în balade, ci şi în opere plastice. Un portret, aflat la galeriile de artă din Bucureşti, ni-i înfăţişează în pădure, cu flintă şi pistoale. Privirea îi este încordată, parcă puţin obosită, dar un fel de semeţie neîngenuncheată i se citeşte pe chip.
