Oana Orlea (1936-2014) a fost o scriitoare și fostă deținută politic. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului Constantin „Bâzu” Cantacuzino și a Ancăi Diamandi. Era nepoata prin alianță a lui George Enescu, soția acestuia, prințesa Maria Cantacuzino, fiind bunica ei paternă.
În 1952, la numai 16 ani, ca elevă în clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la 4 ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. În această perioadă fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison etc. În 1991, a publicat în Franţa cartea „Les Années volées – dans le Goulag roumain à seize ans”, (în limba română – „Ia-ți boarfele și mișcă!”), în care povesteşte despre experienţa traumatizantă din anii ’50 în închisorile comuniste în care a stat.
Iată câteva fragmente, în care Oana Orlea îşi povesteşte experienţele închisorilor comuniste, ca şi minor:
* Am intrat într-un birou mizeros. Murdăria şi urâţenia locurilor făceau şi ele parte din condiţionarea psihică. Două săptămâni mai târziu, aveam să trec printr-o anchetă foarte dură (…) Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.
* După prima anchetă, am fost dusă într-unul din subsoluri. Rahova, ca toate centrele de anchetă ale Securităţii, avea subsoluri labirintice. Unele erau foarte murdare, altele mai puţin, unele cu aer condiţionat, altele fără, şi niciodată nu te găseai întâmplător într-unul sau într-altul. Prima mea celulă nu avea geam. Lumina şi aerul împuţit veneau prin ferestruica cu gratii de deasupra uşii. Murdăria era inimaginabilă. Pe pat nu erau cearşafuri – doar o saltea pătată de sânge şi de urină. Pereţii erau negri de jeg, râşcâiaţi de plantonii care ştergeau astfel inscripţiile zgâriate de deţinuţii de dinaintea mea. Domnea un miros înţepător de urină şi de creolină. Am aflat mai târziu că oamenii erau aduşi aici special pentru a-i uza.
* Problema cea mai serioasă era mersul la toaletă – se numea „program”. „Programul” avea loc din şase în şase ore. Au fost cazuri când li s-au pus deţinuţilor purgative în mâncare, nu au fost scoşi la toaletă, nefiind ora programului, şi au fost pedepsiţi pentru că au făcut pe ei, lăsaţi cu hainele murdare… Când ne venea rândul, ne puneau ochelarii pe nas, plantonul ne apuca de braţ şi pas alergător, înainte, marş! Uşa la closet trebuia să rămână deschisă. Nu erau condiţiile ideale pentru a regla tranzitul intestinal! Plantonul striga: „Mai repede, mai repede! Ce-ai mâncat de nu-ţi mai ajunge?” Şi tocmai, de mâncat, mâncam puţin.
* Groaznic de frig la Târgşor! Eram în permanenţă degerate. Când terminam lucrul, ne încolonam şi ieşeam în curte, unde, căţărat pe o piatră, ne aştepta un ofiţer. Îşi punea mâinile la spate, se bâţâia înainte şi înapoi şi ne ţinea discursul următor: „Sunteţi nişte scursuri, nişte broaşte râioase. Ar trebui să-mi lingeţi cizmele pentru că vă dau voie să vă culcaţi. Să vă intre în cap că de aici nu mai ieşiţi decât când o sta mătasea-broaştei pe voi.”
