Poetul „Lacustrei” şi a „Plumbului”, George Bacovia rămâne autorul cu simbolistica cea mai plină de tristeţe din istoria literaturii române. A fost un om foarte modest; de aceea, nu-i plăcea deloc să acorde interviuri. Când a făcut-o totuşi, era un mare eveniment, ca şi interviul acordat în „Vremea” din 6 iunie 1943, din care am extras cele mai importante fraze-cheie. Autorul interviului a fost criticul literar Vasile Netea.
* Am fost mirat văzând culoarea casei poetului: galbenă. Culoarea tristeții, a plictiselii și a indiferenței.
* Poetul e mărunt la înfățișare, poartă haine de o mare simplitate și are ochi în culoarea oțelului.
* George Bacovia trăiește numai pentru sine și literatura sa. Orice alte preocupări îi sunt voit și categoric străine.
* Timid, discret, greu la vorbă, cuvintele smulgându-i-se cu dificultate, și nedorind să facă nicio impresie care să treacă peste imaginea sa reală, Bacovia nu are de dat nicio indicație lumii în care trăiește, nu critică nimic, nu polemizează cu nimeni și nu ține să rostească niciun fel de profeții asupra unor ceasuri sau deveniri care încă nu sunt. El nu e ideolog şi nici militant. Nu îndrumă și nici nu aderă la niciun fel de poziție doctrinară. Nu acuză și nu justifică.
* Numele său, ori mai exact pseudonimul ce l-a luat, vine de la numele roman al Bacăului – Bacovia:
* Eu l-am luat din dicţionarul lui Hașdeu. Dar Bacovia mai înseamnă și altceva. Prescurtând pe „Bachus” în „Baco”, și adăugând apoi cuvântul latin „via” = „calea”, ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu „calea lui Bachus”. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.
* M-am născut la Bacău prin 5 sau 6 septembrie 1881. Tatăl meu a fost băcăuan, iar mama aparținea unei familii de funcționari, bunicul meu fiind subprefect al județului Bacău. Eu am fost al cincilea copil. Liceul l-am făcut în orașul natal. Într-o clasă pe care nu mi-o mai amintesc și într-un an pe care nu-l mai știu, am nimerit să citesc „Literatorul” lui Macedonski. Îl adusese la Bacău un cunoscut al familiei noastre, Ioan Jinga, student al unei școli de pictură din București. Prin acesta am și trimis revistei una din poeziile mele de început. Se chema „Şi toate…”.
* Personal l-am cunoscut pe Macedonski foarte târziu. M-am bucurat totuși din plin de prețuirea lui. Păstrez de la el și o epigramă. Mi-a făcut-o la București, în berăria „Jubileum”, în 1916, îndată după apariția volumului „Plumb”: „Poete scump, pe frunte / Porți frunzele de laur / Căci singur, până astăzi / Din plumb făcut-ai aur.”
* Poezia „Lacustră” din volumul „Plumb” datează din anii de liceu, fiindu-mi inspirată de o lecție de geologie. Am purtat-o însă în închipuire foarte multă vreme până când s-a cristalizat în forma cunoscută: „De-atâtea nopți aud plouând / Aud materia plângând / Sunt singur, și mă duce un gând / Spre locuințele lacustre…”
* Anii din liceu nu mi-au părut totuși prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere.
* Din viața de student n-aș putea spune prea multe lucruri. Aparținând unei familii sărace, n-am putut urma regulat cursurile facultății de drept la care m-am înscris – mai întâi la București și apoi la Iași – mulțumindu-mă numai cu prezentarea la examene. Interesante de altfel mi-au părut numai cursurile de Economie politică ale lui A. C. Cuza, care mi-au trezit interesul pentru astfel de probleme.
* După ce mi-am luat licența în drept, m-am înscris în Baroul de Bacău, în 1911, fără a avea, însă vreo pasiune pentru avocatură și fără a rămâne prea mult timp în această poziţie. Am mers pe urmele bunicului meu, izbutind să ajung subșef de birou la prefectura Bacău. În 1920, după anii grei ai războiului, pe care i-am trăit la București ca funcționar obligat a rămâne pe loc, Gr. Trancu-Iași, ajuns ministru al Muncii, nemulțumit de locul modest pe care îl ocupam, m-a trecut la ministerul său pentru a avea o situație mai bună. Același ministru însă, deși susținea că îmi prețuiește poezia, a refuzat, totuși, după două luni de serviciu, să-mi acorde un concediu de boală. Am renunțat deci la slujbă și m-am reîntors la Bacău.
* Până în 1930, nu m-am mai mișcat din orașul natal. Am rămas un om de provincie. Înființându-se în acel an Casa Școlilor, o direcție a Culturii Poporului, în frunte cu Liviu Rebreanu, am fost chemat și eu ocup un loc. Dar iarăși n-am putut rămâne din cauza sănătății șubrede și astfel am reluat drumul Bacăului.
* C. Al Rosetti, conducătorul „Fundației pentru Literatură și Artă”, m-a invitat să fiu consilier literar al acestei Fundații, așa cum erau și scriitorii Arghezi, Perpessicius, Adrian Maniu, Camil Petrescu și poate și alții. Când s-a prezentat însă soția pentru a ridica numirea, i s-a spus, spre adânca ei indignare, că nu mai sunt libere decât locurile de… comis-voiajori.
* Dacă aș fi trăit într-o regiune de șes, e sigur însă că aș fi avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. La Bacău cenușiul e o culoare frecventă. Existând în natură, s-a strecurat necalculat și în versurile mele. Deasemeni violetul. Cine a privit larga vale a Bistriței de la Bacău e imposibil să nu-l fi întrezărit. Din turnul bisericii „Precista”, încă din copilărie, îmi plăcea să privesc zările Bacăului. Dintr-o astfel de contemplație s-a născut poezia „Amurg violet”: „Amurg de toamnă violet / Doi plopi, în fund, apar în siluete / Apostoli în odăjdii violete / Orașul tot e violet”.
* Multe din poeziile din volumul „Scântei galbene” mi-au fost inspirate de priveliștile din grădina publică a Bacăului, iar motivele bahice aparțin celei mai imediate realități.
* În interviu intervine şi Agatha Bacovia, soţia poetului:
* Știți însă care a fost cartea de căpătâi a soțului meu? „Les nevroses” de Rollinat. De aici au venit sugestiile atâtor nevroze și fiori din poeziile lui Bacovia, precum și acea atmosferă de straniu și macabru. A existat însă și o puternică afinitate organică între Bacovia și Rollinat, soțul meu fiind și o fire muzicală. Unele din poeziile sale mai înainte de a fi scrise cu litere au fost țesute pe caiete de muzică, pe portative, melodia sufletului precedând apariția poeziei.
