La sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, între doi lideri comunişti (Stalin şi Tito, conducătorul Iugoslaviei) exista o mare adversitate. Diferenţele de viziune dintre cei doi lideri comunişti erau atât de mari, încât ei nu se puteau suporta reciproc.
Diferenţele au pornit de la intenţia modificării hărţii geopolitice a Balcanilor. Se pare că americanii nu au fost străini de acest conflict. Dimpotrivă, SUA a încercat să aţâţe discordia din lagărul comunist, pentru a împiedica expansiunea sovietică şi, în ultimă instanţă, pentru a favoriza dezintegrarea sistemului. Tito propusese crearea unei Federaţii Balcanice, având ca pivot Belgradul. Bulgaria, care urma să fie înclusă în această uniune, a refuzat rolul de partener mai mic, iar Moscova a intervenit, susţinând interesele Sofiei. Tito era decis să trimită trupe în Albania, iniţiativă pe care Stalin a receptat-o ca pe o manifestare de hegemonism local.
Împotriva unor astfel de „insolenţe” venite din partea unui confrate mai mic, Stalin s-a hotărât să intervină, scoţând în faţă un alt confrate mai mic, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Republicii Populare Române, după principiul „dezbină şi stăpâneşte”. Aşa se face că între 20 şi 28 iunie 1948 s-a ţinut la Bucureşti şedinţa Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, în absenţa reprezentanţilor comuniştilor iugoslavi. Gheorghiu-Dej, desemnat de către Stalin ca raportor, a prezentat un amplu Raport în care conducerea politică a Iugoslaviei a fost blamată, iar Iosip Tito, liderul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, a fost demascat ca „trădător al socialismului”. Concluziile raportului au fost aprobate de reprezentanţii tuturor partidelor comuniste participante şi din acel moment s-a declanşat o furibundă campanie împotriva lui Tito şi a Iugoslaviei.
