În urmă cu peste 200 de ani, mai precis în 1817, lua fiinţă la Bucureşti primul teatru românesc, „Teatrul de la Cişmeaua roşie”, el fiind creat de Ralu Caragea, fiica mai mică a domnitorului fanariot Ioan Caragea. Se numea aşa pentru că teatrul se afla în apropierea „Cişmelei roşii” (care se afla la intersecția dintre Ulița Fântânii cu Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de mai târziu). „Cişmeaua roşie”, construită din cărămidă şi netencuită a fost inaugurată de domnitorul Nicolae Mavrogheni în 1786, dar a fost dărâmată în anul 1856.
Dar, revenind la „Teatrul de la Cişmeaua Roşie”… Doritoare să reînvie gloria lui Eschil şi a lui Aristofan în Bucureştii secolului al XIX-lea, orgolioasa domniţă Ralu Caragea a cultivat şi teatrul, bineînţeles în limba greacă, improvizând, între 1816-1817 în saloanele palatului domnesc, mici spectacole alcătuite din recitări de monologuri din repertoriul antic. Cele dintâi spectacole teatrale din Bucureşti au fost jucate de diletanţi, actori recrutaţi dintre tinerii elevi ai şcolii greceşti de la Măgureanu, admiratori ai tragediilor lui Euripide şi Sofocle. Astfel, în anul 1816, pe scena din apartamentele domniţei Ralu s-au jucat în limba greacă „Oreste”, „Moartea fiilor lui Brutus”, „Daphnis şi Chloe” etc., reprezentaţii care s-au bucurat pe vremea aceea de succes.
În iarna lui 1817, domniţa Caragea va amenaja un încăpător şi luxos local de teatru, în mijlocul unei pieţe de pe podul Mogoşoaiei – teatrul de la „Cişmeaua Roşie“, aşezat în mijlocul unei vaste grădini în colţul pe care-l face Calea Victoriei cu strada ce-i spune acum „Gen. Berthelot”.
Nu încape îndoială că la sprijinirea acestui teatru a avut un cuvânt de spus şi poetul român Iancu Văcărescu, prietenul, admiratorul şi sfătuitorul în materie de teatru al domniţei. Dar lucrurile s-au precipitat şi fuga din ţară a familiei penultimului domn fanariot (1818) a curmat atâtea proiecte menite să reînvie gloria teatrului Eladei. Preluând conducerea teatrului de la „Cişmeaua Roşie”, Iancu Văcărescu – câtva timp şi efor al teatrelor – a pus la cale în 1818, ajutat fiind de câţiva profesori şi elevi de la Sf. Sava, primele spectacole de teatru în limba română, la Bucureşti. Începutul s-a făcut cu „Zgârcitul” de Moliere, după care a urmat „Ecuba” de Euripide, precum şi alte piese. Desigur că Iancu Văcărescu a scris vestitul său „Prolog” („V-am dat teatru, vi-l păziţi / Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi, / Prin veşti departe duse”) cu prilejul redeschiderii teatrului în care a continuat să se joace în româneşte cel puţin pînă în toamna lui 1819, când Văcărescu a fost înlocuit în funcţia de efor al teatrului.
Iată şi un fragment din scrisoarea Ariadnei Camariano, apărută în ziarul „Kalliopi” din Viena, datată 15 aprilie 1819: „Nu mă îndoiesc că aţi auzit de un teatru recent înfiinţat aici (in Bucureşti, n.n.) prin grija, sub supravegherea şi conducerea distinsului iubitor de frumuseţe, marele hatman Iancu Văcărescu”.
A.V. Urechia, în a sa „Istorie a Românilor”, consemnează actul oficial privitor la înfiinţarea teatrului „Cişmeaua Roşie”: „Văzând marea trudă şi frământare a mult iubitei noastre domniţe Ralu întru înjghebarea unui teatru în casa de la Cişmeaua Roşie din Podul Mogoşoaiei, sala (teatrului) va fi alcătuită după cum urmează: o mare sofa îmbrăcată în catifea roşie, în spate se va aşeza rânduri de bănci şi laviţe… În faţa sofalei se va face o ridicătură de scânduri… Între scenă şi a noastră privire se vor orândui lăutari îmbrăcaţi în roşu… Sala va fi luminată cu lumânări de ceară şi spre ieşire cu lumânări de seu înfipte în sfetnice de lut smălţuit şi cu zurgălăi. Perdeaua va înfăţişa chipul lui Apolon cu lira în mână. Preţul intrării va fi de un galben pentru bănci şi un leu pentru laviţi”.
Acest teatru „Cişmeaua Roşie” a ars complet la 13 august 1825, pe locul lui ridicându-se, mai târziu, o clădire care a fost demolată în anii ’60.
