După moartea lui Burebista (circa 44 î.Hr.), Imperiul Geto-Dac se desface în patru părți, iar certurile se țin lanț între cei de același sânge. Lipsește o autoritate care să pună capăt conflictelor de ambiții, de vanitate, de orgoliu, de interese. Lipsea omul care prin puterea lui de dominație și fascinație să determine și să capteze entuziasmul întregii colectivități, Într-o Dacie dezorganizată, împărțiți în triburi potrivnice, dacii își cheltuiau forțele în sterile certuri de familie.
Peste 130 de ani, Decebal apare ca un liberator al energiilor stătute. Dacii, popor aspru și iubitor de război, simțeau nevoia unui șef. Cei de pe munte ca și cei de pe câmp se vor uni sub acest rege Decebal. Împăraţii romani Domiţian și Traian au avut de luptat cu Decebal, atât în Banat și Ardeal, cât și în Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Unitatea etnografică a națiunii daco-getice s-a acoperit încă odată complet cu unitatea ei politico-militară.
Pentru a reface unitatea politică a dacilor, regele Decebal începe prin a reorganiza armata după metode romane. Avea nevoie de meșteri, de specialiști, de instrumente de tot felul, de material de război. Cum să-i atragă, cum sa-i capete altfel decât prin război? Pentru a atinge obiectivele imediate, Decebal se servește de ceea ce-i cade sub mână: exilații romani, fugarii ale căror cunoștințe puteau fi utile dacilor. Se înfiripă astfel o oaste disciplinată.
Populaţia purta încă pecetea de virtute, de vitejie imprimată de Burebista și de preotul Deceneu. A fost suficient ca Decebal să-și manifeste voința sa fermă de luptă și biruință pentru că sufletul acesta să reînvie și să-l sprijine. Însă, sprijinul mulțimii nu era suficient; mai trebuia un profet, așa cum fusese odinioară Zamolxis sau un sfetnic așa cum fusese preotul Deceneu, pe vremea lui Burebista. Religia trebuia să-și aibe reprezentantul ei care să orienteze opera conducătorilor.
Regele Decebal se pare că nu a avut un atare colaborator, fie că a crezut că se poate dispensa de un asemenea ajutor, fie că în vremea lui nu exista niciunul care să cunoască cele plăcute zeilor. Decebal era însă un șef cuminte, dar îndrăzneț la nevoie, cumpătat, virtuos, viclean când cereau împrejurările, rezistent, ambițios, demn şi gata să-și plece capul atunci când prin aceasta putea să-și salveze țara, independența și libertatea ei. Era dârz acest rege și puternic, necruțător față de dușmani și mai cu seamă față de trădători, bun și înțelegător față de cei devotați, mare organizator și iscusit strateg. Asemenea calități impuneau ostașilor săi, a căror voință era electrizată de voința șefului lor.
Decebal caută să ridice poporul dac – format din oameni demni și aprigi, nu din sclavi – pe o treaptă mai înaltă de cultură și civilizație. Pentru a se putea măsura cu stăpânii lumii, cu romanii, dacii caută să-și câștige alianțe printre popoarele barbare, punându-i sub același steag pe sarmați, bastarni, roxolani, parți. Decebal apare astfel ca șef al unei confederații, ca exponentul întregii „barbarii libere”.
Politica imperialistă a lui Burebista este reluată de către Decebal și expansiunea spre Moesia inferioară devine un fapt. Dacii duc o politică de penetrație spre sud-vest; din Ardeal, unde era centrul de greutate și de iradiere a Daciei, ei pornesc ofensiva în jos de Dunăre și nu dintr-o simplă pornire războinică, ci din necesitatea economică și dintr-o afirmare de viață. Popoarele care se mulțumesc să se apere, atunci când ritmul istoriei și popoarele ce le sunt vecine au un spirit de cucerire, pot fi oricând puse în lanțuri și ucise.
Romanii, stăpânii lumi, nu puteau rămâne indiferenți față de incursiunile lui Decebal în Moesia inferioară. Însă, pe când dacii aveau un șef virtuos, pe tronul Imperiului Roman lâncezea un despot slab și desfrânat, nerăbdător la muncă, cu inima fricoasă. Așadar, îi va fi ușor regelui viteaz al dacilor să atace și să cucerească Moesia în anul 85 d.Hr. Într-o situație grea, împăratul Romei se vede constrâns să încheie pacea cu Decebal care pune condiții. Dacii vor căpăta meșterii și instructorii militari de care aveau nevoie pentru organizarea armatei, precum și un tribut ritual. Era o pace rușinoasă. Pentru că un împărat roman nu putea fi înfrânt de niște barbari, Domițian a justificat plata tributului ca fiind făcută unui „stat clientelar”.
Puterea și semeția dacilor creștea. Romanii plăteau un tribut înjositor. Împăratul roman Traian vine într-o primă expediție să răzbune și nu să cucerească, pentru ca, după ce Decebal, înfrânt, refuză să i se închine, să vină în a doua expediție cu scopul de a reduce Dacia în provincie romană. Legiunile romane vor pătrunde în Dacia deschizând drumuri şi făcând poduri. Cu cât Traian se va apropia mai mult de Sarmizegetusa, cu atât luptele devin mai înverșunate. Războiul dintre legionarii lui Traian și dacii lui Decebal s-a desfășurat în toată măreția lui tragică. Decebal a căutat să-și salveze patria prin orice mijloace, chiar și cele nedemne, chiar și cele nepermise.
Unui barbar, cum era socotit regele dacilor, îi erau permise vicleșugurile, gesturile nesocotite. Unui împărat roman însă nu. Traian trebuia să triumfe prin luptă dreaptă, chiar dacă adversarul său nu accepta o asemenea luptă. Dacii, însă, n-au capitulat ușor, luptând chiar împotriva evidenții şi îmbrățișând moartea. Mulți dintre sătenii și ciobanii daci au refuzat cu încăpățânare să se lase robiți și, de aceea, în loc să se predea, au dat foc satelor, orașelor, capitalei însăși, adunându-se în jurul unui mare vas cu otravă și grăbindu-se să moară înainte de a cădea prizonieri. Dacii preferau moartea în locul sclaviei. Decebal, silit a se preda împreună cu armata sa, se omoară împreună cu oștenii săi…
