În Europa mileniilor III-II î.Hr. a existat în Insula Creta, pe care distanţe aproape egale o despart de Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, o civilizaţie strălucită, rămasă cunoscută în istorie sub numele de „civilizaţia minoică”. Cu mult înainte ca arheologii să obţină dovezi materiale ale existenţei ei, au proslăvit-o miturile şi legendele, au scris despre ea unii autori din Antichitate. Ea atinsese la vremea aceea nivelul de dezvoltare materială şi spirituală care o situa pe treapta cea mai înaltă a înfloririi oricăror alte civilizaţii europene din epoca bronzului. Deodată însă, această uimitoare civilizaţie dispare de pe scena istoriei şi multe secole doar miturile şi legendele mai vorbesc despre ea.
Până în secolul al XV-lea î.Hr., civilizaţia minoică a strălucit. Flota cretană a dominat nestânjenită multă vreme Mediterana răsăriteană, făcând din comerţul maritim cu Egiptul, Fenicia şi alte ţări o activitate foarte rentabilă. Dintr-o dată însă, neaşteptat, totul ia sfârşit şi niciodată mai târziu puternicul stat al unor navigatori de mare clasă, cum a fost cel de până atunci din Insula Creta, nu s-a mai putut reface.
Arheologul englez Sir Arthur John Evans (1851-1941), efectuând săpături arheologice în Insula Creta, aduce la lumină cele dintâi mărturii ale vechii civilizaţii cretane, printre care palatul din Cnossos, şi conferă astfel temeinicie unui subiect ce părea până la el ca fiind doar pură fantezie. De ce însă a dispărut atât de brusc civilizaţia minoică?
Istoricii au abandonat definitiv ideea potrivit căreia civilizaţia Minotaurului ar fi pierit din cauza atacurilor celor mai vechi strămoşi ai grecilor venind de pe continent, numeroaselor cutremure de pământ, precum şi crizei economico-politice care ar fi erodat din interior vechea societate.
Savantul grec Spiridon Marinatos a fost primul care a avansat în 1939 ideea unei legături strânse între o anumită erupţie vulcanică şi pieirea civilizaţiei minoice. Nimeni astăzi nu tăgăduieşte că factorul decisiv al acestei dispariţii a fost erupţia catastrofală a vulcanului din mica Insulă Thira (Santorin), situată în centrul Mării Egee, la cca 120 km distanţă la nord de Creta.
Odată cu erupţia vulcanică, un cutremur de pâmânt care a cuprins fundul marin a dat naştere unui val gigantic de apă, un tsunami, înalt de 30-50 metri, care, după ce a scufundat o parte însemnată a Insulei Thira, s-a deplasat, cu viteza avionului cu reacţie, spre ţărmul cretan, distrugându-i toate construcţiile, mâturându-i cheiurile, scufundându-i flota.
Există dovezi că erupţia vulcanului din Thira şi-a făcut resimţite efectele aproape la scara întregului Pământ. Geofizicianul danez Claus Hammer a descoperit în Groenlanda un strat de gheaţă ale cărui eşantioane, analizate în laborator, au relevat un confinut foarte mare de acizi, dovediţi a fi urme indiscutabile ale miilor de tone de substante acide aruncate in aer de erupţia vulcanului din Thira. Cât de mare trebuie să fi fost forţa de erupţie a vulcanului din Thira dacă efectele ei – întunecarea cerului, răcirea climei – s-au făcut resimţite chiar şi în îndepărtata şi însorita Californie? Şi asta pentru că specialiştii au descoperit în speciile de pin californian un inel care dezvăluie momentul cel mai greu din viaţa respectivului copac, aproximativ anul 1627 î.Hr., când în regiune a fost mai frig şi mult mai puţină căldură solară.
În Irlanda, specialiştii care au studiat fragmente dintr-un foarte vechi stejar, conservat destul de bine până în zilele noastre într-o mlaştină de pe teritoriul tării lor, identifică o serie de factori ce susţin fără tăgadă că în urmă cu cca 3.600 de ani compoziţia chimică a atmosferei terestre s-a modificat brusc, deosebit de puternic, din cauza unui fenomen natural extrem de impetuos.
În Egiptul situat nu prea departe de Santorin s-au petrecut evenimente catastrofale. Nori imenşi de cenuşă au transformat atunci zilele în nopţi, o pâclă deasă acoperind totul în jur. A plouat cu cenuşă şi piatră şi o bună parte a recoltei a fost distrusă.
