Napoleon. Azi, un nume la auzul căruia mai tremură doar unii elevi de liceu, în ajunul tezelor de istorie. Cândva, acelaşi nume isca fiori reci tuturor regilor Europei. În acelaşi timp, cuvântul Napoleon însufleţea la luptă puzderiile de armate pe care ilustrul comandant le făcea să mărşăluiască pe toate drumurile continentului.
Născut la Ajaccio (Corsica), în familia modestului notar Bonaparte, Napoleon n-avea – aparent – nimic care să prevadă fantastica lui ascensiune. Un omuleţ sărac şi timid, despre care se spunea că nu manifesta niciun talent. La un concurs literar organizat de Academia din Lyon a eşuat lamentabil, fiind al 15-lea din 16 concurenţi. Cel mai mare conducător francez de oşti, împăratul Franţei, n-a ştiut niciodată să scrie corect ortografic în limba franceză, pe care de altfel a vorbit-o până la moarte cu un puternic accent italian. Şi, totuşi…
Geniul lui Napoleon a zdrobit toate opreliştile unei sorţi potrivnice. În 20 de ani a purtat mai multe războaie şi a dobândit mai multe victorii, a parcurs mai multe leghe şi a cucerit mai mulţi kilometri pătraţi, a înfăptuit mai multe reforme şi, în general, a răscolit Europa mai profund decât orice alt cuceritor. De la 1789 până la 1804, Napoleon a fost un reprezentant al Revoluţiei Franceze; a învins deoarece el şi soldaţii săi erau mesagerii noului crez al Libertăţii, Fraternităţii, Egalităţii. A fost vrăjmaşul regilor, în timp ce era prietenul popoarelor. Dar, în 1804 Napoleon s-a numit singur împărat. Fostul conducător revoluţionar s-a transformat într-o nefericită imitaţie de monarh de tip habsburgic. A încetat de a mai fi aparătorul oprimaţilor, devenind şef de opresori. Atunci Anglia începu să ia în consideraţie posibilitatea de a prelua conducerea vastului simţământ de ură care transforma pe atâţia oameni în vrăjmaşi ai împăratului.
Finalul se cunoaşte. După înfrângerea de la Waterloo (1815), Napoleon abdica pentru a doua oară şi, exact la 100 de zile de la evadarea sa de pe insula Elba – fugea spre coasta de apus a Franţei. Nutrea intenţia de a pleca în America. În 1803, el cedase tinerei republici americane colonia franceza Louisiana, care era în pericol să cadă în mâna armatelor engleze. „Americanii – spunea Napoleon – îmi vor fi recunoscători; îmi vor da un petic de pământ şi o căsuţă pentru a-mi petrece ultimii ani ai vieţii în tihnă”. Dar coastele franceze erau păzite cu străşnicie de flota engleză.
Să fugă înapoi, pe pământul Europei, Napoleon nici nu putea concepe acest gând. Dinspre răsărit veneau trupele Prusiei cu ordinul expres de a-l găsi pe „tiran” şi a-l împuşca pe loc. În cele din urmă, între Prusia şi Anglia, alese capitivitatea engleză. O scrisoare din Rochefort porni spre Londra. Prin ea, Napoleon, „fost împărat al Franţei”, înştiinţa pe Alteţa Sa regală, prinţul regent al Angliei, că se pune la dispoziţia duşmanilor săi şi cere azil în căminul lor.
La 15 iulie 1815, biruitorul de la Jena şi Wagram, de la Austerlitz şi Friedland, urca pe bordul vasului Bellerophon şi preda spada amiralului Hotharo. La Plymouth, prizonierul era transferat pe Northumberland, care îl transportă spre Insula Sf. Elena. Şase ani a petrecut Napoleon acolo. În micuţa fermă Longwood, ascultând şuieratul sinistru al vântului şi mugetul oceanului, care păreau că închid tot amarul şi vaietul văduvelor şi orfanilor Europei. Şase ani de evocare a trecutului…
Prin anii 1960, publicaţia vieneză „Österreich Illustrierte” a pus în circulaţie o nouă versiune In legătură cu sfârşitul lui Napoleon. Revista cita pe istoricul francez Paul Gazobon care, pe bază de documente, a ajuns la concluzia că Napoleon Bonaparte n-ar fi pus niciodată piciorul pe insula Sf. Elena! Descoperirea ridică mari întrebări: dacă istoricul francez avea dreptate, atunci cine a murit pe insula Sf. Elena? Şi – mai ales – cui aparţin osemintele transferate la Domul Invalizilor, pe malul Senei, în mormântul străjuit zi si noapte de ostaşi ai Franţei? În sfârşit, o ultimă întrebare: dacă Napoleon n-a murit la ferma din insula pierdută între valurile Atlanticului, atunci unde a murit?
În anul 1840, au apărut în Belgia, la Liege, memoriile unui oarecare Ledre, fost agent secret ataşat un timp pe lângă împăratul Franţei. Agentul relatează că, la un moment dat, Fouché, mai marele poliţiei franceze, i-a dat misiunea de a descoperi o „dublură” (sosie) pentru Napoleon, în scopul de a-l înlocui pe împărat cu prilejul unor apariţii primejdioase în public. Se ştie că lucrul acesta se practică în cazul marilor personalităţi. Ledre povesteşte mai departe cum a descoperit, după multe cercetări, un soldat care semăna atât de bine cu împăratul, încât camarazii îl porecliseră „micul caporal”. Soldatul se numea Francois Eugéne Robaud și se născuse în 1781 în satul Balcicourt de lângă Verdun. Trecut prin examenul sever al lui Fouché, soldatul a devenit „alter-ego”-ul împăratului.
„Până în 1816 – adaugă Ledru – n-am mai auzit nimic de acest Robaud. Dar în acel an, la primăria din Balcicourt s-a anunţat dispariţia fostului soldat. Poliţia regelui Ludovic al XVIII-lea s-a alarmat teribil. Nicio cercetare n-a putut însă lămuri misterul”. Ledru a continuat pe cont propriu ancheta, pornind de la unele bănuieli care-l duceau cu gândul spre insula Sf. Elena. O englezoaică, Miss Maud Richie, care-l cunoscuse la Paris pe Napoleon și care se dusese pe insulă să-l revadă în captivitate, a declarat că nu l-a mai recunoscut.
Un alt element notat în memoriile lui Ledru e acela că, după moartea prizonierului de pe insulă, la spălarea cadavrului s-au constatat pe tot corpul cicatrice vechi ale unor răni foarte grave. Ori, Napoleon n-a fost rănit grav decât o dată și anume la picior. Ancheta l-a condus pe fostul agent și la Verona, în Italia, unde un bijutier – Petrucei – ar fi găzduit o persoană ce „semăna leit” cu fostul împărat. Petrucei adaugă o poveste plină de mistere. Ciudatul chiriaş l-ar fi părăsit lăsându-i o scrisoare pe care se menţiona: „Dacă nu revin în trei luni, transmiteţi acest plic regelui Franţei”. Presupusul Napoleon n-a mai venit şi Petrucei a expediat scrisoarea. La scurt timp după aceea el a primit vizita unui domn care i-a declarat că vine de la Paris şi i-a înmânat o importantă sumă de bani care să-l convingă a-i urma sfatul: acela de a uita cu desăvârşire întreaga întâmplare.
Istoricul Paul Gazobon coroborează aceste elemente desprinse din memoriile lui Ledru, cu nişte documente descoperite la Viena şi care vorbesc de sfârşitul unui personaj care a încercat să pătrundă în palatul Schönbrunn. Un proces verbal semnat de procurorul Karl Friedrich Arnstein consemnează: „Ieri, profitând de întunericul nopţii, un necunoscut a încercat să pătrundă în parcul imperial. Sentinelele l-au surprins şi l-au împuşcat mortal. Ultimele sale cuvinte au fost: «Ducele de Reichstadt – rege – fiu…»“ Necunoscutul nu avea asupra sa niciun act. Fapt este că ambasada Franţei s-a grăbit să ridice cadavrul, iar autorităţile austriece n-au fost mai puţin grăbite să aştearnă cea mai deplină tăcere asupra întregii afaceri. Să fi fost Napoleon omul care, plecat din Verona, a venit să-şi mai vadă o dată nefericitul fiu înainte de moarte (adică Napoleon al II-lea, 1811-1832, care a fost şi duce de Reichstadt)?
