Omul a creat parfumurile pentru a suplini sărăcia și slăbiciunea mirosului său. Acestea îl influențează, sporindu-i persistența, îi determină suavitatea, dar păstrează întreg caracterul viu și uman al mirosului propriu. Parfumurile au făcut parte integrantă din viața socială și religioasă, iar eforturile de a le cunoaște și de a le extrage au fost puternic implementate în istoria omenirii, fiind legate de marile civilizații.
Se cunosc primele încercări de a extrage parfumul plantelor mirositoare ce au avut loc în Egipt. Aici parfumurile erau destinate unor scopuri religioase, statuile și trupurile morților fiind unse cu uleiuri mirositoare. Uleiul de măsline, cedru, trandafirul și mirtul erau materiile prime cele mai frecvent folosite la extragerea parfumurilor. Pentru aceasta, egiptenii fierbeau plantele în ulei sau grăsime, lăsându-le apoi la macerat. O altă metodă era de a așeza plantele frumos mirositoare peste grăsimi animale și acestea se impregnau cu aroma plantelor. Se folosea deci, în mod empiric, procedeul ce poartă astăzi denumirea de „enfleurage” (de la cuvântul francez „enfleurer” = „a împodobi culori, a extrage parfumul din flori”). Dacă la început unguentele parfumate erau destinate templelor și morților, în scurt timp, egiptenii au început să le folosească, ungându-și ei înșiși trupurile. După baie, foloseau grăsimile și uleiurile aromate pentru a-și proteja pielea de clima uscată.
Tămâia este o rășină gumoasă, produsă de arborele Boswellia Carteris, care crește în țările din jurul golfului Aden și peninsula Somalia. Menirea ei este de a proteja arborele împotriva înțepăturilor de insecte, a deshidratării sau chiar a inciziilor provocate intenționat de către om. Tămâia a fost mult apreciată, datorită stabilității mirosului, a comodității transportului precum și a ușurinței folosirii. Sunt dovezi ale folosirii ei de către egipteni încă de prin 1600 î.Hr., dar se cunoaște că unele popoare din Orient au întrebuințat-o cu mult înainte. O altă rășină mult apreciată este smirna. Ea se poate obține tot prin incizii ale arborilor genului Styrax, care trăiesc în Asia de Sud. Conține uleiuri aromate ce pot fi eliberate prin foc; de altfel în lumea antică, afumarea devenise un mijloc de transmitere a aromei și, de fapt, cuvântul „parfum” înseamnă „prin fum” (în latinește „per fumum”). Preluându-le de la egipteni, grecii și romanii le-au adăugat acestora și alte arome obținute mai ales de la plantele labiate. Ceea ce constituia un element nou era folosirea vinului ca vehicul în extragerea sau pentru păstrarea parfumurilor.
Când negustorii arabi au pătruns în Orient, au cunoscut un produs aromatic ce avea să devină principalul produs al parfumeriei: moscul. Acesta este de fapt secreția produsă de glanda masculului cerbului moscat (Moschus moschiferus) care trăiește în pădurile muntoase din Himalaya și Indochina. El are proprietatea să-și păstreze aroma și în același timp să o răspândească, fiind considerat și cel mai afrodisiac dintre parfumurile de origine animală. Poate fi folosit ca suport ce „fixează” parfumul plantelor, parfum mai puțin stabil.
Marile cruciade creștine au prilejuit un exod de parfumuri și condimente spre Occident. Interesul deosebit manifestat pentru parfumurile de origine animală, numit și „invazia sarazinilor”, face ca în Europa sec. al XII-lea, să fie detronate, pentru un timp, aromele plantelor. Tot de origine animală, asemănător moscului, este și civeta asiatică (Vivera Zibetha). Aceasta trăiește în India și China. Cât privește ambra cenușie, ea este o substanță ceroasă, brună-cenușie, cu miros puternic, o concrețiune patologică ce apare în intestinul cașalotului (Physeter catodon). Fiind eliminată periodic, ea poate fi observată plutind din apele din jurul Madagascarului și a coastelor chineze. După secole de la descoperire, aceste parfumuri animale își păstrează și astăzi un loc privilegiat între aromele naturale.
Perfecționarea artei distilării și prepararea alcoolului a reprezentat un pas și pentru extracția parfumului. Pe lângă celelalte virtuți, alcoolul s-a dovedit a fi un bun solvent pentru aromele plantelor. Prin parfum de tip modern se înțelege un ulei eteric dizolvat în alcool. Primul parfum de acest fel a fost „apa de Ungaria”, preparat în 1370 din „aqua vitae” („apa vieții” sau alcool de 92°) și ulei eteric de rozmarin. Cel de-al doilea parfum european a fost „apa de lavandă” și, fiind vorba de o epocă în care farmacia și parfumeria se confundau, ea era folosită și ca frecție sau ca medicament de uz intern.
Indiscutabil, în timpul Renașterii timpurii, Italia a fost centrul parfumeriei europene. Marile orașe de aici erau sedii ale comerțului licit și clandestin cu plante sau produse de parfumerie, cât și adevărate stațiuni experimentale unde plantele aduse din toată lumea erau crescute și folosite în acest scop. Începând cu secolul al XIV-lea, „apele” parfumate încep să fie tot mai larg preparate și cunoscute sub denumiri ca „apă de flori”, „apă de trandafir”, „apă de portocal”, etc. ,, fiind întrebuințate în cantități tot mai mari. De aceea, Europa Evului Mediu creează o întreagă industrie, iar fiecare epocă își va avea aroma sa preferată.
Familia Medici din Florența, odată stabilită în Franța, prin căsătoria Caterinei cu Henric al II-lea, regele Franţei, a adus cu ea parfumieri și alchimiști. Tot Caterina de Medici a fost inițiatoarea industriei de parfumerie dintr-un orășel din sudul Franței – Grasse – astăzi un mare centru mondial în acest domeniu. Apa parfumată produsă de industria parfumurilor din Montpellier va deține supremația în Europa timp de patru secole ( secolele XIV-XVIII) prin produsul la modă „apa îngerilor”, iar curtea de la Versailles ajunsese cea mai bogată și apreciată din Europa.
Epoca Ludovicilor, cu stilul și gustul lor rafinat era pe drept cuvânt numită „la cour parfumée” („Curtea parfumată”). Bernard Lanvin, marele creator de parfumuri, spunea despre Ludovic al XIV-lea că „regele nu se spăla, ci se parfuma cu diverse pudre, pentru a acoperi unele mirosuri”. Doar Revoluția Franceză mai zgudui din temelii imperiul, bine întronat, al parfumurilor. Pudrele aristocratice și flacoanele elegante cu parfumuri îmbătătoare – devin brusc niște anacronisme. Când vremurile grele se șterg, renaște o industrie bine organizată, care folosește inovații tehnice și științifice. La Köln, cu mai mult de un secol în urmă, italianul Giovanni Maria Farida descoperi o nouă formulă de apă parfumată – „Eau de Cologne” sau „apa de Cologne” (denumirea franceză a orașului Köln) sau „apă de colonie”. Acest produs se fabrică astăzi în majoritatea țărilor lumii.
Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează începutul epocii imitatorilor chimici, odată cu distilarea cărbunelui fosil. În 1882 Houbigant a creat Fougère Royale, primul parfum care folosea cumarina. Parfumul „L’Heure bleu” a lui Jacques Guerlain folosea nuanțe de smirnă, lasdanum și balsam de Peru. În 1924, André Fraysse a creat „Arpége”, un adevărat arpegiu de arome, bogat în iasomie. Totuși, substitutele chimice sintetice, deși sunt mai ieftine, sunt părăsite atunci când este vorba să se facă un parfum fin. O atenție continuă se acordă uleiului de trandafir, calculului renal de balenă („ambre gris”), sau produsului glandelor genitale ale castorului, ca să mai amintim câteva ingrediente naturale ce pot compune o mireasmă plăcută, bine echilibrată și stabilă.
Magicul din aromele naturale este conținut în uleiurile esențiale (uleiurile eterice) din plante. Aceste uleiuri sunt substanțe complexe, cu mirosuri asemănătoare, dar niciodată identice, care produc adevărate simfonii de arome. În plante, uleiurile sunt secretate de glande specializate, fiind influențate de fenofoză, climă, sol ș.a. și se găsesc în petale la trandafir, în fruct la portocal, în coajă la scorțișoară, în frunze la mentă, etc.
Parfumurile dau o senzație generalizată de bunăstare, de exaltare a spiritului. Aromele creeate trebuie să existe întotdeauna într-un perfect echilibru cu aromele naturale, inerente oricărui corp uman. Referindu-se la aceasta, scriitorul și publicistul Lamennais (prima jumătate a secolului XIX) exprima că „Omul este ca o floare care nu trebuie să-și emane parfumul decât în umbră”. Este un fapt recunoscut că parfumurile trezesc, stimulează și întăresc vitalitatea organică, intensificând respirația și circulația. Montaigne (sec. XVII) spunea că „medicii ar putea să scoată din arome mai multe foloase decât o fac astăzi, deoarece am observat adesea cum ele mă schimbă și cum acționează asupra spiritului meu, după felul lor”.
