Dagobert al II-lea a fost ultimul rege din dinastia care a condus Franţa. Când, imediat după moartea tatălui său, puterea dinastiei a fost contestată, Dagobert a fost trimis la o mănăstire din Slane, în Irlanda. În anul 666, el s-a căsătorit cu prinţesa celtă Matilda care a murit dând naştere celei de-a treia lor fiice. În anul 670, Dagobert s-a recăsătorit. Cea de-a doua sa soţie a fost Giselle de Razes, fiica contelui de Razes şi nepoata unui bunic celebru, care fusese rege vizigot. Ceremonia cununiei religioase a avut loc la Rennes-le-Chateau, reşedinţa miresei şi capitala fiefului de familie.
„Viaţa lui Wilfred”, scrisă în secolul al VIII-lea, este una din puţinele surse documentare în care apare menţionat numele regelui Dagobert al II-lea, în afara acestei scrieri existând prea puţine alte referiri la acesta. Lipsa generalizată a oricăror surse sugerează faptul că episodul a fost unul asupra căruia atât descendenţii merovingienilor, cât şi cei ai carolingienilor au preferat să se aştearnă tăcerea. Carolingienii au plănuit să pună capăt dinastiei merovingiene odată cu Dagobert al II-lea. În data de 23 decembrie a anului 674, el a fost ucis în timpul unei vânători în pădurea care înconjura regiunea nordică a reşedinţei regale de Stenay.
Merovingienii franci făceau parte din valul masiv de popoare barbare care au fost împinse spre Apus de hunii din centrul Asiei. Originea şi istoria merovingienilor este învăluită în negura timpului şi ţine de legendă. Regii merovingieni aveau o versiune proprie a istoriei lor, susţinând că erau urmaşii regelui Clodio. După ce regele şi-a impregnat regina cu sămânţă, regina s-a dus să înoate în ocean, acolo unde a întâlnit o creatură marină, care a impregnat-o cu sămânţă pentru a doua oară. Creatura marină era un „chinotaur”, un animal misterios despre care nu ne-a parvenit nicio relatare. Regina a născut un copil în venele căruia curgea şi sânge regal, şi sângele acelei fiinţe marine. Numele băiatului era Merovee / Merovech.
Ca o consecinţă a acestui amestec de sânge, merovingienii pretindeau că au puteri tămăduitoare, vindecând prin aşezarea mâinilor deasupra bolnavului, putere pentru care erau renumiţi şi esenienii, ca şi Iisus, ale cărui vindecări miraculoase sunt menţionate, de altfel, în Evanghelii. Merovingienii mai credeau că puterea rezidă în păr, motiv pentru care nu şi-l tăiau niciodată. Şi în cazul lui Samson din Biblie, forţa lui era în păr. Părul era o trăsătură distinctivă a lui Iacob, fratele lui Iisus, pe care Eusebiu îl considera un sfânt, fiindcă „briciul nu-i atinsese părul”. Aşadar, merovingienii voiau să fie, asemenea lui Iisus, regi-sacerdoţi cu capacităţi supranaturale. Nepotul lui Merovee, fondatorul dinastiei merovingiene, descris de mitologie ca fiind pe jumătate om, pe jumătate peşte, a fost Clovis, cel care i-a supus pe vizigoţi.
