Timp de 9 secole, o boală ciudată şi îngrozitoare a pustiit numeroase regiuni din Europa: Focul Sf. Anton. Cauza acestei boli a fost descoperită destul de recent, aşa că, mult timp, ea a fost înconjurată de o atmosferă de superstiţii, de panică generală, de groază.
Misterioasa boală şi-a făcut apariţia în secolul X, pe la 950 în Paris. În secolul următor, Raoul Glaber şi Hugues de Flavigny o descriu şi ei. Sigebert de Gembloux a semnalat-o în Lorena şi i-a făcut o descriere precisă: membrele bolnavilor se gangrenează, se înnegresc şi se desprind de trup. După aceea, relatările asupra bolii s-au înmulţit şi au permis să i se stabilească simptomele. Uneori, victima era cuprinsă de ameţeli, de convulsii, de halucinaţii, de spasme care aminteau de epilepsie. Alteori, boala se manifesta întâi printr-o pată neagră, apoi mâinile şi picioarele se înţepeneau. Pielea de pe ele se usca; apoi se gangrenau, înnegrindu-se în totalitate. Bolnavul părea devorat de un adevărat foc interior. El se răsucea de durere, urlând: „Ajutor, ard!”. Uneori, picioarele şi mâinile se desprindeau de corp şi cădeau.
În tot Evul Mediu, boala s-a manifestat cu regularitate şi în locuri diferite. În Aquitania, pe la anul 1000, ea a ucis mai mult de 40.000 de oameni; în 1131, flagelul a provocat moartea a 14.000 de oameni la Paris. Între 1670 şi 1676, boala s-a manifestat în Sologne, în aşa măsură încât i s-a dat numele de „boala solognoţilor”. În secolul al XVIII-lea, ea a continuat să bântuie în Boemia, în Elveţia, în Suedia.
În anul 1090, când a izbucnit în Dauphine o epidemie de „Foc sacru”, locuitorii şi-au amintit că moaştele Sf. Anton fuseseră aduse cu câtva timp înainte într-o biserică din regiune, la Motte-au-Bois. Imediat, bolnavii sau dus acolo şi miracolul s-a produs: fiul seniorului de la Valloire a fost vindecat de sfânt. Tatăl şi fiul s-au hotărât atunci să se dedice acţiunii de vindecare a victimelor Focului şi au întemeiat Ordinul Sf. Anton. De atunci, acest sfânt a fost chemat în ajutor contra acestei boli: era reprezentat cu flăcări la picioare.
Dacă Sf. Anton, prin minunile sale, părea în stare să vindece îngrozitoarea boală, el îi şi pedepsea pe cei care îl batjocoreau. În 1576, la Châtillon-sur-Seine, 3 soldaţi protestanţi au aruncat în foc statuia sfântului: acesta i-a pedepsit, lăsându-i să fie „arşi” de Focul sacru!
Cum se lupta contra bolii? Se vărsa apă pe victime pentru a stinge focul care îi ardea: imediat, vapori greţosi ieşeau din victime, întunecând, se zice, strada pe care se găseau. Mai târziu, în secolele XVI şi XVII, chirurgii s-au ocupat de victime, amputându-le membrele bolnave.
Totuşi, o enigmă rămânea nerezolvată: care era cauza acestei boli? Mult timp, a fost considerată ca o posedare de către diavol, apoi asimilată cu o boală venerică. În 1670, însă, vălul misterului a început să se ridice. Denis Dodart, medicul lui Ludovic al XIV-lea, a făcut o expunere interesantă la Academia de Ştiinţe în legătură cu această maladie: el a spus că folosirea ca hrană a „secarei stricate” era cauza bolii. În 1717, în Elveţia, dr. Karl Nikolauss Lang acuza cornul secarei că este adevăratul responsabil al „Focului Sf. Anton”.
„Cornul secarei” (Claviceps purpurea) se prezintă ca un bulgăre negru care trăieşte ca un parazit pe spicul secarei. Când cade pe pământ, el încolţeşte şi sporii săi vor infecta noi spice. Când seminţele de secară, de acum contaminate cu sporii cornului secarei erau măcinate, amestecate cu altele, pâinea obţinută avea miezul negru: consumarea acestuia provoca îngrozitoarea boală. De atunci, Focul Sf. Anton a căpătat denumirea medicală de ergotism gangrenos. Această cauză, total nebănuită, a lămurit mai multe aspecte ale bolii. Mai întâi, viteza mare de răspândire a epidemiei pe care o căpăta uneori când se producea o intoxicaţie alimentară colectivă. Apoi, frecvenţa mai mare în regiunile sărace; în sfârşit, asocierea ei, adesea evidentă, cu perioadele de foamete. Se înţelege uşor aceasta, deoarece în acest caz, din lipsă de grâu, ţăranii măcinau secară, expunându-se astfel ergotismului.
Ciuperca fusese depistată de botanişti mult înainte de a fi implicată în această problemă: Lonicer, un erudit din timpul Renaşterii, a menţionat-o pentru prima dată în 1565. Ultimele epidemii de ergotism au fost semnalate în secolul al XIX-lea în Suedia şi Rusia.
