Marchizul d’Aligre (mort în 1847) şi-a câştigat renumele ca fiind unul dintre cei mai zgârciţi oameni din istoria omenirii. Nu avea un caracter rău, şi, cu excepţia zgârceniei sale, ar fi putut fi considerat ca un om înzestrat cu un suflet nobil. Singura lui suferinţă era zbuciumul său între dorinţa de plăceri şi aviditatea de bani; în cele din urmă, el a găsit însă mijlocul de a împăca ambele dorinţe. Şi-a făcut obiceiul de a nu cheltui în cursul unui an decât o anumită sumă pentru petreceri, sumă ce era o mică cotă-parte din venitul său anual. De multe ori însă cădea singur în ispită şi era nevoit să depăşească suma ce şi-o fixase. Atunci îngenunchea în faţa casei sale de fier şi îi explica de ce îi solicită excepţional o sumă în plus. După ce îşi termina discursul, şi după ce casa de fier nu zicea „nu”, scotea suma. Dar asta nu era tot. Scena împrumutului era gata numai atunci când marchizul scotea din deget un inel cu diamante şi îl punea ca amanet în casa de bani. Și nu-l scotea de-acolo decât atunci când putea economisi o sumă de bani egală cu cea scoasă, pe care o punea la loc.
Într-o zi, marchizul dădu servitorului său, o pălărie veche, pe care n-o mai purta. Câteva zile mai târziu, marchizul observă pe capul servitorului său o pălărie în stare destul de bună. „De unde ai această pălărie?” îl întrebă el bănuitor. Află că servitorul a descoperit un țăran care se pricepea la pălării și care, pentru suma de 20 de centime, a refăcut pălăria ca nouă. „Adevărat?” se miră marchizul, luând-o din mâna servitorului şi punându-şi-o pe cap. „Pălăria e prea bună pentru tine; îmi pare rău că ţi-am dat-o. Uite aici cele 20 de centime pe care le-ai cheltuit. Eu îmi iau pălăria înapoi, ca s-o port”.
Marchizul dădea şi dineuri. La desert erau aduse minunate fructiere asortate bogat cu cele mai frumoase fructe. O singură dată, un oaspete care nu era obişnuit cu moravurile casei, avu nechibzuinţa să-şi ia din farfurie o pară. Nenorocitul nu ştia că fructele erau împrumutate de la un mare restaurant de pe bulevard, unde se duceau de obicei apoi să-şi astâmpere foamea toţi invitaţii marchizului. După întâmplarea cu para, marchizul n-a mai dat multă vreme niciun dineu; apoi, când a mai dat unul, oaspetele respectiv n-a mai fost invitat.
Marchizul d’Aligre purtase pe bună dreptate titlul de cel mai mare avar al timpului său. Un alt om însă, contele Roy, îl urma în rang. Ambii aveau dorinţa de a se cunoaşte mai îndeaproape, fie pentru a-şi măsura puterile, ca doi campioni, fie pentru a-şi mărturisi părerile ca doi savanţi preocupaţi de aceeaşi problemă. În cele din urmă, contele Roy, care era cu trei ani mai tânăr decât marchizul, se decise să trimită acestuia o scrisoare, rugându-l de a-i permite să-l viziteze. Marchizul acceptă. Seara următoare, contele Roy fu primit la marchiz acasă. Gazda îl întâmpină într-un salon luminat de o lampă și două lumânări. Când văzu acest lux contele, era cât pe-aci să regrete că a venit. Nu se putu abţine în a-i spune marchizului că îl socotea drept un om dintre aceia care nu arunca banii pe fereastră, aşa că nu înţelege rostul acestei risipe de lumină. Marchizul zâmbi mulţumit, coborî fitilul lămpii de petrol, apoi suflă în lampă şi o stinse complet. Din pieptul contelui ieşi un suspin de uşurare. Discutară apoi despre risipa altora şi despre spiritul lor de „economie”. Iar după câteva minute, contele se adresă către marchiz: „Nu crezi că ne-am văzut la faţă destul, aşa că e de prisos să mai ardă aceste două lumânări? Putem continua conversaţia şi pe întuneric”. Marchizul răspunse: „Tocmai voiam să te rog să mă laşi să sting aceste lumânări”. Şi rămaseră astfel în întuneric. Discuţia continuă, ambii fiind cu inima liniştită. În cele din urmă, ei ajunseră la concluzia că numai risipa aduce nenorocirea în lume şi că dacă fiecare cerşetor şi-ar fi economisit banii, ar fi ajuns milionar.
Marchizul zgârcit muri la 1847. Când testamentul său fu deschis, se aflară următoarele: „Reţin din moştenirea pe care o las singurei şi mult iubitei mele fiice, tot ceea ce legea îmi permite să reţin (…) Las cincizeci de mii de franci domnişoarei Falcon, pentru plăcerea pe care am avut-o de a o asculta o singură dată la Operă (…) Prietenului meu, baronul X, îi las o rentă anuală de douăzeci şi cinci de mii de franci, cu obligaţia de a asigura o rentă anuală de douăzeci de mii de franci dlui P.C. şi una anuală de 4900 de franci dlui A.B. (…) Las doamnei Y, singura şi credincioasa mea prietenă, mica ceaşcă din porţelan de Sevres, la care am ţinut atâta. Am întrebuinţat această ceaşcă până în ultima clipă a vieţii mele (…) Doresc ca toate castelele mele să fie dărâmate şi materialul din care au fost construite, să fie împărţit comunelor învecinate.”
Când ciudăţenia acestui testament a început să se uite, iată că un nou testament apare la iveală. Năzbâtiile primului testament erau repetate, însă veniră să se adauge și altele noi. După cel de-al doilea testament, care se descoperise la opt zile după primul, iată că se prezintă un notar cu un al treilea testament. Peste două zile, apăru un al patrulea. Peste alte două zile, un al cincilea, apoi timp de o săptămână se prezentară în fiecare zi câte un notar, cu câte un nou testament al marchizului d’Aligre. Fiecare dintre aceste testamente anulau dispoziţii vechi şi creau altele mai curioase. Întreg Parisul ardea de curiozitatea de a afla noile dispoziţii testamentare ale marchizului şi toţi moştenitorii îşi trimiteau actele de legitimare.
Însă, toate ciudățeniile din testamentele de până acum ale marchizului d’Aligre fură depășite de cel de al 28-lea act descoperit. „Doresc ca la o lună după moartea mea, să fie deschis în prezența moștenitorilor mei un dulap de oțel ce se află ascuns undeva în camerele palatului meu. Pentru a putea descoperi acest ascunziş, să se apese pe butonul de aur ce se află în partea stânga de sus a sertarului al cincilea de la dreapta spre stânga, din biblioteca mea. Sertarul se va răsuci și se va păși altfel într-un coridor strâmt, care pare astupat de un perete. Apăsând pe prima rozetă din tapet, zidul se va da la o parte, iar în dosul lui se află dulapul de oțel. Cheia ei va fi înmânată de către un om al meu de încredere, în ziua hotărâtă de mine”. Dulapul fu deschis la a 35-a zi după moartea marchizului, în faţa fiicei sale, doamna de Pomereau şi a soţului ei şi în prezenţa tuturor moştenitorilor convocaţi în palatul decedatului. N-au fost găsite acolo nici bijuterii, nici bani, nici acţiuni, ci doar un sul de hârtie. Pe el scria: „Acesta este adevăratul meu testament, toate celelalte le declar nule. Retrag legatele pe care le-am acordat domnilor P.C. și A.B. în testamentele precedente. Ei m-au numit întotdeauna un om care despică o centimă în patru, așa că nu vreau să le dau ocazia de a-și schimba părerea despre mine. Oblig pe fiica mea, doamna de Pomereau, de a plăti măcelarilor din Paris, suma de zece mii de franci, ca amintire pentru gustoasa șuncă pe care obişnuiau să o furnizeze înainte de Revoluţie moşiilor mele. Las o rentă de douăzeci de mii de franci acelui invalid, care în 1839, luându-mă drept om sărac, a plătit pentru mine vama de cinci centime pentru a putea trece pe Pont des Arts. Las 100.000 franci rentă anuală pentru a se constitui zestrea a 50 de fete tinere de pe moșiile mele. Dacă primarul din Nanterre, pe care îl însărcinez cu îndeplinirea acestei obligaţii, nu va găsi cincizeci de fete, atunci va lua şi dintre fetele de balet de la teatrul Cymanse. Las o rentă de 200.000 de franci acelor nebuni care vor să realizeze utopicul stat viitor conceput de Fourier, sumă pe care n-o vor putea primi decât în cazul când vor preface Oceanul într-o oranjadă şi când vor înzestra pe oameni cu acea coadă care le lipseşte, pentru a semăna cu o maimuţă. Las moştenire tuturor rudelor mele uitarea, prietenilor mei mulţumirea, lui Dumnezeu, sufletul meu. Iar corpul meu aparţine cavoului familiei”.
La o săptămână după deschiderea casetei, se prezentă un alt notar cu un registru de 350 de pagini, scris de la început şi până la sfârşit de marchiz. Aici el dispunea de toate lucrurile sale şi până la cel mai neînsemnat ac de gămălie. Multe din răutăţile celor 29 de testamente precedente fură anulate, dar mai rămaseră destule. Totul în acest testament era ordonat şi exact. Era fără îndoială cel din urmă testament al său. S-a stabilit să marchizul lucrase la el timp de 20 de ani.
