În 1830 Eugene Sue era un tânăr frumos, elegant, un gentleman cu tendinţe de dandy. Fiul unui medic cunoscut, elev nedisciplinat, speria tovarăşii şi prietenii prin bizareriile sale. Tatăl său îl îmbarcă, în calitate de chirurg pe un vas, şi astfel are posibilitatea să vadă Spania, Grecia, Antilele, Martinica unde este vindecat de friguri galbene de o tânără negresă îndrăgostită de el.
Când îşi dă seama că pictura nu-i de fel vocaţia lui, caută să creeze un nou gen de roman, romanul maritim. În 1831, „Pick şi Plock”, „Atar Gull” şi „Salamandra” îl fac cunoscut în public şi la Saint-Germain, unde uşile începuseră să se deschidă şi pentru artişti şi scriitori. Avea atunci 27 de ani. În 1840, el cucereşte saloanele pariziene, atât prin reputaţia lui de don Juan, cât mai ales prin romanele sale „Arthur”, „Mathilde”, „Jean Cavalier” şi „Le Marquis de Lestoriere”, romane mondene, istorice şi fantastice îndreptate pe calea gloriei de către Sainte-Beuve, marele critic al dramei.
Caracterul lui Eugene Sue e plin de contradicţii. Un gentlemen căruia-i place ca trăsurile sale să poarte blazon, este de o timiditate nemaipomenită în societate. Până şi timbrul vocii lui îl înfricoşează. Acest mare seducător, acest romancier care are despre dragoste teorii ce ating cinismul, este atât de naiv în dragoste! Totdeauna preocupat de efect, în raporturile sale de om de litere, este de o modestie rară şi adoră natura pentru singurătatea ei. Dar cea mai mare contradicţie a avut-o în societatea înaltă în care se aventurase să pătrundă.
El cere în căsătorie pe una din nepoatele Doamnei de Maintenon. Fiind refuzat, îşi îndreaptă săgeţile împotriva lui Ludovic al XIV-lea în romanul său „Latremont”. De aici, răceala cu care este primit în saloanele legitimiste.
Cu tot amorul său propriu rănit, n-a încercat să-şi schimbe genul de roman până când inspirat de o publicaţie engleză – „Misterele Londrei” începe să scrie „Misterele Parisului”. La început n-a avut nicio intenţie precisă. Eugene Sue îşi propusese probabil să scandalizeze cititorii şi mai ales cititoarele, printr-o descriere amănunţită a Parisului necunoscut lor. Dar cum au apărut primele foiletoane în „Débats”, Considérant, directorul „Democraţiei pacifice” cere să publice foiletoanele următoare în gazeta lui.
Pe măsură ce scria „Misterele Parisului”, îşi dădea toată osteneala să merite laudele lui Considérant. Succesul a fost prodigios şi universal. Miniştrii citeau foiletoanele înainte de a desface poşta şi nu ne surprinde că „Le Constitutionnel” a plătit o sută de mii de franci pentru romanul „Jidovul rătăcitor” ce a urmat „Misterelor”. Ultimii ani ai lui Balzac au fost înveninaţi şi de faima lui Eugene Sue, care după cum spune Sainte-Beuve, l-a detronat.
Eugene Sue avea mari calităţi pentru a deveni romancier popular şi a reuşit renunţând la studiul caracterelor şi dezvoltându-şi priceperea în a crea şi împleti intrigi. A început să improvizeze situaţii noi neprevăzute, extraordinare. Personajele sunt tot atât de convenţionale ca în comedia italiană. Subiectele plimbă cititorii în toate clasele sociale dar mai ales în cele două clase în care curiozităţile mulţimii sunt mai accentuate: nobilimea pe care o cunoştea foarte bine şi ultima clasă pe care începuse s-o cunoască tot atât de bine.
Eroul „Misterelor Parisului” este marele duce de Gerolstein care pentru a ispăşi păcate din tinereţe fură să ajute poporul şi pentru a-l cunoaşte umblă prin mansarde, prin cocioabe unde domneşte adevărata sărăcie. „Jidovul rătăcitor” cuprinde povestea unei enorme moşteniri pe care creştinii vor s-o smulgă de la adevăraţii ei moştenitori răspândiţi în toată lumea.
Aceste romane nu sunt revoluţionare. Eugene Sue face societatea responsabilă de nenorocirile săracilor, şi cheamă în ajutor mila şi spiritul de dreptate. Respectă armata şi nu atacă religia decât în reprezentanţii ei.
