Marco Polo a fost un comerciant venețian, care s-a făcut cunoscut prin relatările sale despre o călătorie în China. S-a născut în jurul anului 1254. În relatările sale menționează anul 1271 ca data de plecare în lunga călătorie către China. Dar, chiar aşa să fie? A fost el în China?
În septembrie 1296, Marco Polo, care comanda o galeră în bătălia navală din Golful Lagas dintre veneţieni şi genovezi, este prins şi întemniţat într-o închisoare genoveză. Aici, în zilele lungi de detenţie, îşi povesteşte călătoria plină de peripeţii în China unui tovarăş de celulă – Rusticello sau Rusticiano da Pisa, trubadur italian, care le aşterne în scris, şi astfel ia naştere „Le divisiment dou monde de messere March Pol de Venece” (titlul original), istoria celor 17 ani petrecuţi în îndepărtata Chină, în serviciul Marelui Han Kubilai, stăpânul mongol al vastului imperiu ce se întindea între Marea Neagră şi Marea Galbenă.
După ieşirea din închisoare, în 1299, manuscrisul original a fost multiplicat, devenind ceea ce numim astăzi un bestseller, şi l-a făcut celebru pe autor, considerat în Evul Mediu ca fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai Orientului. Niciunul dintre manuscrisele originale nu a ajuns până la noi, dar se cunosc mai bine de 140 de manuscrise ulterioare de origini diferite, iar detaliile diferă sensibil de la o versiune la alta. Pot fi găsite atât adăugiri, cât şi omisiuni, însă faptele esenţiale sunt aceleaşi.
Prima călătorie, întreprinsă de Niccolo şi Matteo Polo, tatăl, respectiv unchiul lui Marco, care au ajuns până la Karakorum, capitala Marelui Han; acesta le-a înmânat un mesaj pentru papa Clement al IV-lea; întoarcerea la Veneţia; a doua călătorie, de data aceasta împreună cu Marco Polo; numirea tânărului negustor în postul de guvernator al oraşului Yangzhou şi diferitele misiuni care i-au fost încredinţate; descrierea locurilor prin care a poposit călătoria către Persia, în compania prinţesei mongole ce se va căsători cu ilkhanul Argun (între timp, acesta a murit, iar prinţesa s-a măritat cu fiul său).
Undeva prin anii ’90, toate acestea au fost considerate simple născociri de către mai mulţi specialişti germani în istoria mongolă, ipoteza fiind sprijinită de cartea englezoaicei Frances Wood. Ce susţin aceştia? Marco Polo nu a ajuns niciodată în Imperiul Soarelui Apune, iar impresiile sale de călătorie au fost „furate” de la adevăraţii călători sau din lucrări geografice persane.
Negustorul veneţian a exagerat, se pare, importanţa funcţiei deţinute pe lângă hanul Kubilai şi a înfrumuseţat faptele în avantajul său. Dar nu este suficient pentru a explica de ce nu este menţionat nicăieri în documentele chinezeşti ale vremii, întrebare pe care şi-au pus-o specialiştii. Şi au încercat să găsească răspunsul.
Christopher Schipper, de la Universitatea din Leyda, Olanda, este de părere că lipsa numelui lui Marco Polo din documente poate fi pusă în legătură cu faptul că, după alungarea cuceritorilor străini, dinastia mongolă Yuan (1260-1367) a fost considerată lipsită de legitimitate. După retragerea mongolilor, împăraţii din dinastia Ming (1368-1644) au poruncit rescrierea acestei epoci din istoria Chinei, eliminând orice referire la invadatori. Aşa se face că numele italianului care se aflase cândva în graţiile hanului Kubilai a dispărut cu totul de vreme ce chiar numele conducătorilor erau schimbate cu unele care să sune mai chinezesc. Dar, este de asemenea destul de ciudat că niciun misionar, niciun curtean venit din Europa nu a vorbit niciodată despre Marco Polo.
Veneţianul pretinde că a străbătut China în lung şi în lat şi descrie cu lux de amănunte numeroase obiceiuri întâlnite pe aceste îndepărtate meleaguri. Marco Polo vorbeşte, între altele, despre Hanbalîk, probabil unul dintre cele mai mari oraşe ale vremii, „…mai mare decât poate pricepe mintea omenească”, despre sistemul impresionant de drumuri, cu staţii de poştă din 50 în 50 de km, fiecare cu 400 de cai (veneţianul estima că Marele Han întreţinea în total 200.000 de cai şi 10.000 de posturi pe lungul Drum al Mătăsii), ca şi despre multe altele. Cum se face însă că nu a descris în cartea sa Marele Zid?
Nu îl acuzaţi degeaba! – au sărit în apărarea sa unii specialişti. Nu l-a văzut pur şi simplu pentru că… nu exista! La sfârşitul secolului al XIII-lea, acesta nu era format decât din ridicături de pământ discontinue, nu avea impresionanta formă actuală, care datează din secolul al XVI-lea.
Dacă faptul că a omis Marele Zid poate fi explicat, nu acelaşi lucru se poate spune despre alte caracteristici ale societăţii chinezeşti. Deşi Marco Polo descrie frumuseţea toaletelor doamnelor din înalta societate, el nu vorbeşte nimic despre strângerea picioarelor în bandaje pentru a le păstra la dimensiuni foarte mici – adevărată mutilare, căci la o femeie adultă dimensiunile picioarelor trebuiau să fie de 8 cm lungime şi 2,5 cm lăţime – obicei care ar fi trebuit să îl impresioneze pe un european.
Şi caligrafia – considerată o adevărată artă în China – l-a lăsat indiferent. Deşi la vremea respectivă hârtia era puţin cunoscută în Europa, în China documentele scrise erau peste tot, ca şi inscripţiile care împodobeau pavilioanele, templele, porţile oraşelor, grădinile etc., dar Marco Polo nu vorbeşte despre complicatele ideograme, atât de diferite de alfabetul latin folosit de europeni, după cum nu suflă o vorbă despre xilografie – procedeu de reproducere a textelor, răspândit în China încă din veacul al X-lea.
În secolul al Xlll-lea, ceaiul era o băutură necunoscută în Europa, dar în Orient servitul ceaiului se făcea conform unui adevărat ceremonial. De ce nu a vorbit Marco Polo despre ceai, cu toate că a descris diferitele băuturi, ca și vinurile servite la banchetele imperiale? Poate că nu-i plăcea ceaiul, glumesc specialiştii…
Există multe erori sau neadevăruri în cartea lui Marco Polo – denumiri, localizări, date etc. -, ca şi exagerări, multe dintre ele datorate, fără îndoială, numeroşilor copişti care au reprodus manuscrisul. Istoricul francez Rene Kappler ridică o obiecţie: chiar dacă Marco Polo a minţit, nu este mai puţin adevărat că majoritatea observaţiilor sale sunt adevărate.
De ce documente dispunea el? Frances Wood consideră că utilizarea denumirilor persane şi nu mongole sau chineze sugerează faptul că veneţianul a folosit surse persane, adunate de membrii familiei sale care urmăreau stabilirea unor contacte în Orient. Aceasta înseamnă că, în această parte a lumii, persana era limba de referinţă, susţin unii specialişti. Dar dacă a avut acces la hărţi şi ghiduri persane, de ce nu a fost găsit niciunul dintre aceste documente? – se întreabă alţii.
La şapte secole după derularea faptelor, este greu de deosebit ficţiunea de realitate. Stilul cărţii lui Marco Polo întreţine dubiul. Lucrarea, care nu este un arid jurnal de călătorie, poate fi citită şi astăzi cu plăcere şi interes, ceea ce explică faptul că a fost de multe ori retipărită de-a lungul secolelor. Aceasta cuprinde, alături de informaţii referitoare la distanţa dintre localităţi, măsuri şi greutăţi, monedele aflate în circulaţie etc., sfaturi practice pentru călători, ca şi descrieri ale locurilor văzute şi ale personajelor întâlnite. Ea a jucat un rol deosebit în istoria marilor descoperiri geografice, fiind una dintre cărţile de căpătâi ale navigatorilor porniţi în căutarea de noi tărâmuri.
Cristofor Columb o citise şi credea că va ajunge în bogatul Cathay (China) traversând Oceanul Atlantic. Oricum, rămâne o mărturie – directă sau indirectă – preţioasă despre Orientul secolului al Xlll-lea.
Fără îndoială, la sfârşitul secolului al Xlll-lea, europenii cunoşteau Drumul Mătăsii, pe care negustorii călătoreau cu cămila în deşert, cu lacul peste munţi, trecând prin marile bazare ale cetăţilor orientale, şi care înlesnea schimburile dintre Orient – de unde se aduceau piper, scorţişoară, ghimbir, pietre preţioase, parfum, porţelan şi mătase – şi Occident – care trimitea aur şi argint, sticlă, ambră şi ţesături din lână. Aceasta nu înseamnă că plecarea la Veneţia a lui Mario Polo (care în 1261 avea numai 17 ani), împreună cu tatăl unchiul său, Niccolo şi Matteo, într-o călătorie către Cathay nu era o întreprindere fabuloasă pentru acele timpuri.
