La finalul anilor ’40, odată cu instaurarea comunismului în România, cea mai importantă femeie era, fără îndoială, Ana Pauker. Ea a fost prima femeie vicepremier și ministru de externe atât din istoria României, cât și din lume. În septembrie 1948, fotografia ei a apărut pe coperta revistei „Time” cu eticheta „Cea mai puternică femeie în viață”.
Ea s-a născut la Codăești (Vaslui), pe data de 28 decembrie 1893, într-o familie de evrei români. Ana a studiat o vreme medicina la Geneva, în 1918-1919, dar și-a întrerupt studiile. De tânără a învățat limba ebraică, pe care a predat-o la o școală primară evreiască din București. Din 1915, ea s-a orientat spre socialism, fiind influențată în această direcție de colegul și iubitul ei din tinerețe, Heinrich Sternberg.
În timpul unei șederi în Franța l-a cunoscut pe activistul comunist Marcel Pauker, cu care s-a căsătorit. La încurajarea lui, a intrat în anul 1920 în mișcarea comunistă. Este racolată în această perioadă ca agent sovietic. în anul 1922, a fost arestată, împreună cu Marcel Pauker, pentru activități politice ilegale și, după ce au fost eliberați, au plecat în exil, în Elveția. De acolo a plecat în Franța, unde a devenit instructoare a Cominternului și apoi s-a implicat în mișcarea comunistă din Balcani.
Ana Pauker a fost arestată de mai multe ori pentru activitate politică interzisă, fiind membră a Partidului Comunist din România. În urma unui proces, a fost condamnată la 10 ani de închisoare, dar a reușit să fugă în 1926 în URSS, unde a rămas până în 1934, perioadă în care făcut studii politice la școlile Comintern.
După întoarcerea în România, a primit funcții de răspundere în partidul comunist. A fost arestată în 1935 și judecată la Craiova împreună cu alți conducători ai Partidului Comunist, între care Alexandru Moghioroș și Alexandru Drăghici, fiind condamnată la 10 ani închisoare. În luna mai 1941 a fost lăsată să plece în URSS, ca urmare a schimbului cu un politician român, deținut de autoritățile sovietice după ocuparea în 1940 a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Între timp, în timpul unei șederi în Uniunea Sovietică, soțul ei, Marcel, fusese arestat și executat în 1938, ca spion al Occidentului, în cadrul epurărilor staliniste, fapt care nu a reușit totuși să zdruncine credința ei în cauza comunistă și loialitatea ei de agent al regimului sovietic.
La Moscova, Ana Pauker a devenit șefa grupului de comuniști români exilați, cunoscut sub denumirea de „facțiunea moscovită”. Ana Pauker s-a reîntors în România în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce Armata Roșie a intrat în țară. A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și, în 1947, a fost numită ministru de externe și viceprim-ministru.
În anul 1952, în cadrul unui val de epurări, inițiat de Gheorghiu-Dej, a fost acuzată de cosmopolitism, de deviere de dreapta, de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii, cu agenți străini, cu sioniști etc. În februarie 1953 a fost supusă unui șir de interogatorii în vederea unui proces politic, dar la numai o lună și jumătate după moartea lui Stalin, în luna aprilie 1953, a fost eliberată din închisoare și ținută mai mulți ani în arest la domiciliu.
Ana Pauker a murit, în urma unui cancer de sân, la București pe 3 iunie 1960. La incinerarea ei, la crematoriu, a fost de față și veteranul comunist Gheorghe Cristescu – „Plăpumarul”, unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România, primul Secretar General al Partidului Comunist din România, în 1921.
Ana Pauker a fost reabilitată după 1965, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, iar urna cu cenușa ei a fost depusă la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, cunoscut astăzi ca Mausoleul din Parcul Carol.
