Petru cel Mare, ţarul Rusiei între 1682 şi 1785, a fost un personaj extrem de controversat şi bizar. Deghizat, el a devenit dulgher la şantierul naval de la Saardam (Olanda), unde a şi stat o perioadă, „uitând” astfel de îndatoririle sale de şef al statului – Rusia. La un moment dat, de ceva vreme, ţarului Petru i s-a pus pata pe Franţa – dorea neapărat să viziteze această ţară. Petru îi mărturisise această dorință lui regelui francez Ludovic al XIV-lea, undeva pe la 1710. Dar Ludovic, doborât de infirmitățile vârstei, ruinat de războiul de succesiune, rușinat de a nu-și mai putea etala fastul din primii ani ai domniei, îl determinase pe țar să renunțe la proiectul său.
Însă, după moartea lui Ludovic (în 1715), după nici doi ani, la începutul anului 1717, țarul hotărî să-și pună în aplicare planul. Prințul Kurakin, ambasadorul său, îi împărtăși regentului de atunci ai Franţei (Filip de Orleans) dorința stăpânului său de a vizita Franța și, de teamă să nu fie din nou amânat, îi spuse lui Filip că țarul și pornise la drum. Regentul nu mai putu să se scuze, așa cum făcuse Ludovic al XIV-lea, și trimise la Dunkerque, ca să-l aștepte cu echipajul regelui, pe marchizul de Nesle și pe gentilomul său, Libois. Mareșalul de Tesse îi ieși înainte la Beaumont și-l conduse la Paris, unde sosi în ziua de 7 mai 1717.
Țarul era înalt, bine făcut, dar slab. Avea un chip brun și foarte expresiv, ochii mari și strălucitori, privirea pătrunzătoare, uneori chiar încruntată; dar, de obicei, chipul îi era destins și surâzățor. Mișcările îi erau bruște și precipitate, caracterul impetuos, pasiunile violente; obișnuința despotismului făcea ca dorințele, capriciile să se succeadă foarte repede. Petru nu suporta niciun fel de contrazicere; uneori, obosit de afluența de vizite, îi concedia pe toți doar cu un cuvânt sau cu un gest, sau își lăsa musafirii în odaie, iar el pleca să vadă câte ceva care-l interesa.
Chiar a treia zi după sosirea sa la Paris, regentul îi făcu o vizită ţarului. De îndată ce ducele d’Orleans fu anunțat, țarul ieși din cabinetul său în întâmpinarea acestuia, îl îmbrățișa, apoi, arătându-i cu mâna ușa cabinetului, se întoarse imediat și, trecând primul, intră urmat de regent și de prințul Kurakin. Cum fuseseră pregătite două fotolii, țarul luă loc într-unul, regentul în celălalt. Prințul Kurakin, care le servea de interpret, rămase în picioare. După o jumătate de oră de discuție, țarul se ridică; regentul se retrase făcând o profundă reverență, la care țarul îi răspunse printr-o înclinare din cap.
A doua zi, viitorul rege Ludovic al XV-lea (care avea atunci doar 7 ani) făcu și el o vizită lui Petru I. Auzind zgomotul trăsurii, țarul ieși până în curte, îi primi pe rege când acesta coborî din trăsură și amândoi merseră alături până în cabinetul lui Petru I, unde acesta îi oferi lui Ludovic un fotoliu. După ce se așezară, țarul se ridică, îl luă pe rege în brațe, îl sărută de mai multe ori, cu ochii plini de duioșie, cu multă dragoste și bucurie. Regele, care nu avea decât 7 ani și câteva luni, nu s-a mirat câtuși de puțin. I-a făcut țarului un compliment și s-a lăsat cu plăcere mângâiat și sărutat de acesta. Ieșind din cabinet, cei doi regi păstrară același ceremonial ca și la sosire, țarul ținându-l pe Ludovic de mână până la trăsură și punându-l pe picior de egalitate cu el.
A doua zi, țarul îi întoarse regelui vizita; sigur că la coborârea din trăsură ar fi trebuit să fie întâmpinat de rege, dar zărindu-l pe Ludovic în vestibulul palatului Tuileries, țarul sări din trăsură, îl luă pe micul rege în brațe și urcară astfel scara până în apartamentul lui Ludovic. Acolo, totul se petrecu la fel ca și în ajun, cu excepția faptului că Ludovic îl ținu tot timpul de mână pe țar.
Sosind la Luvru, țarul a fost găzduit în apartamentul reginei, splendid mobilat și luminat ca ziua. Dar părându-i-se mult prea frumos, s-a urcat în trăsură și a cerut să fie găzduit la o casă particulară. A fost dus la Palatul Lesdiguieres, aproape de Arsenal, unde i s-a pus la dispoziție un apartament la fel de frumos și de bogat ca și cel al reginei, de la Luvru. Contrariat de a fi atât de bine găzduit, și-a scos din furgonul care venea după trăsura sa un pat de campanie, pe care și l-a așezat într-o odaie unde se țineau hainele.
După ce l-a vizitat pe rege, țarul a plecat imediat la Paris, intrând în toate prăvăliile, stând de vorbă cu muncitorii și cu lumea pe care o întâlnea în drum, vizitând Observatorul, Gobelins, Grădina botanică, Domul Invalizilor, Cabinetul de mecanică, Galeria planurilor, privind cu dispreț diamantele Coroanei, dar pierzând un ceas întreg ca să stea de vorbă cu dulgherii care construiau un pod.
Cât despre costumul său, era dintre cele mai simple; îmbrăcase o cazacă largă de postav gros, strânsă cu o centură lată de care atârna o sabie; pe cap avea o perucă rotundă, nepudrată, care nu depășea gulerul, iar sub haină, o cămașă fără manșete. Sosind la Paris, își comandase o perucă. Peruchierul îi adusese una la modă, adică lungă și cârlionțată. Țarul nici măcar nu se deranja să-i spună că nu o asemenea perucă voise el; puse mâna pe foarfece și o scurtă atât cât socoti de cuviință.
În toiul plimbărilor, pe țar îl cuprinse dorința de a vizita mănăstirea Saint-Cyr. Vizită toate clasele elevelor și ceru lămuriri; apoi dori s-o vadă pe doamna de Maintenon (fosta amantă a regelui Ludovic al XIV-lea, care avea atunci 82 de ani). Urcă în odaia ei și, fără să fie stânjenit de protestele slugilor care-i spuseră că stăpâna lor se află în pat, trase draperiile de la ferestre, apoi perdelele de la pat; o privi plin de curiozitate pe doamna de Maintenon și, după 5 minute, ieși fără să-i fi adresat niciun cuvânt.
Apoi s-a dus la Monetăria statului. După ce a examinat structura și felul cum funcționau balanțele, i-a rugat pe muncitori să-i bată o monedă. Aceștia i-au făcut-o și i-au înmânat-o; era o medalie cu efigia sa și cu inscripția: „Petrus-Alexeevici, Țar, Mag. Rus. Imp”. Această atenție l-a mișcat profund. Nu văzuse niciodată o medalie atât de frumos lucrată ca aceea, și nicio efigie care să-i semene atât de bine.
În prima lună, întreg Parisul nu se ocupă decât de vizita țarului, în a doua lună se ocupă mai puțin, iar în a treia, deși toată lumea îl vedea, nimeni nu-i mai dădu nicio atenție.
