Peruca, această emblemă caracteristică a secolului „regelui-Soare” Ludovic al XlV-lea (secolele 17-18), a fost adoptată din cauza unei necesităţi de relativă curăţenie. Trebuia un motiv destul de serios, ca oameni cu bun simţ să-şi radă capul, renunţând la coafuri, ca de pildă prinţul moştenitor, care avea „părul cel mai frumos din lume”.
Peruca a avut mulţi adversari. Medicii afirmau că ei i se datoreşte numărul mare de paralizii şi apoplexii. Dar peruca, deşi o podoabă ridicolă şi grotescă, trebuie să-şi aibă un rost.
Originea ei datează de la regele francez Henric al III-lea, care-şi pierdu tot părul în urma unei boli. Cum nu vroia să apară chel în societate, el îşi puse o beretă, de care lipi o coafură deasă.
Dar adevăratul avantaj era mult mai practic. Aşa cum nimeni, nici la curţile somptuoase ale regilor, nu-şi spăla, nu-şi pieptăna părul, insectele curgeau la fiecare pas. De aceea, nobilimea îşi rase capul, dar nu scăpă cu totul de paraziţii, care îşi făcură cuiburi chiar în desimea perucilor.
În saloanele de la Versailles, damele pudrate purtau în mâinile lor delicate un „scărpinător” special, de care făceau uz, ori de câte ori insectele îşi manifestau prea insistent prezenţa lor. Ne putem închipui ce de insecte era pe capul acestor prinţese şi prinţi, care dormeau cu peruca legată în jurul gâtului cu o bucată de tafta, unsă cu grăsime, ca să nu se mai coafeze a doua zi.
