În 1709, o căleaşcă domnească cu 6 cai și cu o ceată de arnăuți călare după ea, se opri în Iași, acolo unde era de obicei „palatul domnesc”, o casă boierească cu ceardac și umbrită de desișul arborilor. Din căleaşcă sări sprinten un om scurt la trup, rotofei și cu un început de bărbuță neagră, ce avea puţin peste 30 de ani și care nu vorbea decât limba greacă. Acesta era Nicolae Mavrocordat, pe care sultanul din Bizanț, stăpân pe soarta țărilor românești, îl trimisese ca firman de domnie să stăpânească în Moldova.
Nicolae Vodă era neam de grec după tată, fiindcă era fiul lui Alexandru Exaporitul, mare dragoman al Porții, om bogat și cu strânse legături de prietenie și de afaceri cu pașalele imperiului turcesc. Noul domn era însă după mamă moldovean, ba încă din sângele lui Ștefan cel Mare, fiindcă Sultana, mama sa, era nepoata lui Alexandru Iliaș, din neamul lui Petru Rareș. Această rudenie l-a încântat tare mult pe Nicolae-Vodă, căci i-a plăcut s-o facă tuturor cunoscută, ca să întărească în acest chip îndreptățirea domniei sale în Moldova.
Ca să poată dobândi tronul, el a vărsat bani mulți, cu nemiluita. A scos din lăzile cele grele de fier patru sute de pungi cu aur, ca să dea jumătate sultanului și cealaltă jumătate vizirului și rudeniilor împărătești.
Suit pe scaunul domniei, grija lui a fost să scoată acești bani din sudoarea țării. La o săptămână după sosirea în Iași, poruncește să fie puși la închisoare vornicul Sturdza și spătarul Ilie Catargi, doi fruntași ai boerimii moldovene, pe care nu-i eliberează decât după ce-i face să plătească câteva pungi cu bani. Așa a început domnia lui Nicolae-Vodă și poate așa avea să țină, dacă nu se milostivea Dumnezeu s-o curme ca într-o lovitură de fulger.
Nici n-apucase bine să împlinească un an și sosi la Iași un ceauș împărătesc cu porunca de mazilire. Când părăsi capitala Moldovei, boierimea răsuflă ușurată și puțin a trebuit să nu-i frângă picioarele cu pietre și cu bâte.
Mazilirea lui Nicolae-Vodă nu ținu mult. Cunoscător adânc al treburilor turcești și priceput în a se face prieten cu pașii și vizirii Porții, el stătu la Bizanț nu ca un om pocăit și amărât că-și cheltuise banii pentru o domnie atât de scurtă, ci ca un credincios smerit și iubitor al sultanului. Știa bine că lucrurile se vor încurca repede în Principate și că el va fi chemat să le îndrepte. Mai ales în Moldova, unde fusese trimis domn Dimitrie Cantemir, treburile se vor încurca repede repede.
Și-a avut dreptate! După domnia de câteva luni a lui Dimitrie Cantemir, Moldova se afla într-o grea situație. Politica rusească urmărea cu ochii în patru să prindă un moment prielnic ca să pună stăpânire peste Nistru. A fost un noroc dumnezeiesc pentru Moldova că Petru cel Mare și Cantemir au fost înfrânți la Stănilești. Astfel, după fuga lui Dimitrie Cantemir în Rusia, când tronul Moldovei rămăsese liber. Poarta încredință domnia lui Nicolae-Vodă Mavrocordat, pentru a doua oară în această înaltă și grea demnitate.
Se spune că n-a fost prea bucuros de această cinste. Își aducea aminte, se vede, de petrecerea pe care i-o făcuseră boierii la plecare și n-ar fi vrut să ia de la capăt cearta cu ei. Îl rodea însă și pe el ambiția domniei și se hotărî să pornească spre Iași. De data aceasta mergea însă cu o altă minte și cu un alt suflet. Anul primei domnii îi fusese bună învățătură, căci nimic din cele rele de atunci n-ar fi vrut să mai repete. De altfel, Nicolae-Vodă era om învățat ca puțini alții din vremea sa. Știa limba greacă și citise cărți multe în aceste limbi. Vorbea cu mare ușurință latina, franceza și italiana, ca și limbile orientale arabă și persană, în afară de cea turcească.
Reîntors la domnia Moldovei el își pusese de gând, chiar din primele zile, să spulbere impresia pe care o lăsase la Iași în prima domnie și să se împrietenească cu boierii. Și-a dat seama Nicolae-Vodă că fără sprijinul lor, nicio domnie nu era cu putință, mai ales în Moldova, unde influența rusească devenea din ce în ce mai puternică. Astfel, el ia apărarea câtorva boieri, printre care Lupu Vornicul, care fugiseră cu Cantemir în Rusia și care fuseseră arestați de turci pentru faptul trădării. Această intervenție a domnului îi atrage toată dragostea boierilor, care începuseră a-i privi cu încredere.
În acest chip, Domnul reușește să-și atragă de partea sa dragostea poporului și a boierilor și să-și asigure sprijinul lor, mai ales când oștile rusești umblau pe la granița de răsărit și când amenințau să năpădească în Moldova.
Cu toate aceste rele, domnia lui Nicolae-Vodă Mavrocordat în Moldova a lăsat amintiri frumoase și ar fi putut da multe roade bune. Poarta însă nu-l lăsă prea mult la Iași, fiindcă avea nevoie de el la București. Astfel, în ziua de Crăciun a anului 1716, deci când abia împlinise cinci ani de domnie, Nicolae-Vodă primește poruncă să plece în Țara Românească și să urce pe tronul acestei țări. Această poruncă l-a bucurat, fără îndoială pe Nicolae-Vodă, fiindcă noua domnie se arăta mult mai mănoasă.
În Țara Românească, lucrurile se încurcaseră de tot. În luptele lor cu habsburgii, turcii fuseseră înfrânți în două mari războaie și siliți să dea înapoi din stăpânirile lor din Ungaria. Aceste înfrângeri fuseseră un prilej ca boierii din Muntenia să privească cu mai multă încredere la politica creștină susținută de Viena și să facă acte de lepădare față de turci. O îndreptare a acestor lucruri nu o putea aduce decât Nicolae-Vodă, care se dovedise mare priceput în liniștirea situației din Moldova, după fuga lui Cantemir la ruși.
La început, el căută să ia cu blândețe pe boierii care voiau să se scape de jugul turcesc, dar această blândețe nu-și dădu roadele pe care le așteptase vodă. Atunci, el schimbă măsura și din blând și iertător cum venise, Nicole-Vodă se făcu mânios, aspru și necruțător. El începu astfel a pedepsi pe boierii care șovăiau în politica lor și merse cu pedeapsa până la decapitare și la confiscarea averii. Din această pricină mulți boieri apucară căile cele fără sfârșit ale pribegiei, trecând munții și intrând în rândurile oștilor austriace, care se îndreptau tot mai hotărîte spre București.
În zadar încercă domnul să le stea împotrivă cu ce bruma oaste putuse să închege, căci cătanele împărătești reușiră să-l încercuiască în lagăr și să-l ia prizonier la Brașov. Cât stătu în închisoare Nicolae-Vodă, la București ținea frânele domniei fratele său, marele dragoman al Porții, Ioan Mavrocordat, care nu-și luase titlul de domn, ci își zice numai înlocuitor al acestuia, cum se zicea pe atunci Caimacam. Acesta se arătă fără nicio milă față de boierii trădători și sângele curgea gârlă în București, ca să știe țara cum se pedepsesc dușmanii domnului. Dar, de la o vreme acesta prinse drag de domnie și pentru că cu turcii n-o putea dobândi, trecu de partea habsburgilor, ajutându-i cât putu în lupta lor cu turcii. Aceștia însă ar fi vrut să aducă pe tronul țării pe Gheorghe Cantacuzino, în care aveau mai multă încredere.
Nicolae-Vodă stătu în închisoare un an și mai bine și nu scăpă decât după încheierea păcii de la Passarowitz, în iulie 1718, care punea capăt luptelor dintre turci și habsburgi. Primul lui gând a fost să se ducă la Poartă și să se plângă contra fratelui său, cerându-și scaunul domniei, care pe bună dreptate i se cuvenea. Reașezat în drepturile sale, Nicolae-Vodă a avut o domnie mai lungă și mai pașnică, căutând să îndrepte relele și să ușureze necazurile.
Mai întâi, el reduse impozitele, care erau foarte grele, dând poruncă să se plătească în patru sferturi, ca fiecare să poată să-și achite darea către domnie. Banii țării fuseseră cheltuiți cu înțelepciune și pentru nevoile ei; ba domnul căută să-și dea socoteala față de divan cum cheltuia acești bani. Era acesta un obicei nou, care arăta că domnul își dădea seama că țara nu era o moșie a sa, cu care putea să facă orice.
Timp de 14 ani, domnitorul a avut mari necazuri cu boierii pribegi, care în câteva rânduri încercară să-l răstoarne, fie prin intrigă la Poartă, fie cu răscoala sau cu otrava, dar nu izbutiră. Astfel bătrân, priceput în a se pune bine cu turcii și cu mari averi culese pe drept și pe nedrept, Nicolae-Vodă închise ochii în scaunul domniei, într-o zi de început de toamnă din anul 1730, după mai bine de 20 de ani cât stătuse în scaunul celor două principate. El fu înmormântat în Mănăstirea Văcăreşti (azi distrusă de Ceauşescu). Pe piatra sa de mormânt scria în greceşte: „Vâzându-te, morminte, mă tem de priveliştea ta/ Căci ascunzi în tine pe Nicolae Domnul / Moldovei odinioară, apoi al Ţării Româneşti, / Pe acel care această biserică a întreitei lumini a soarelui / Dumnezeieşte a înălţat-o din temelia ei chiar / Pe cel prea-înţelept şi Scaun al înţelepciunii, / Oglinda înţelepţilor în sfaturi, / Al cărui neam vestit e din al Scarlatilor: / Părintele i-a fost Alexandru, care la a Otomanilor / Impărăţie era tălmaciul cel de taină. / Dar pe care muzeele l-au încununat cu-a gloriei cunună, / Acest mormânt de marmură-l încununa-acum, / Pierind de îngrozitoarea boală a ciumii, /Lăsând durere nesuferită la fiii / Şi la soţia sa şi la rudele multe: / Pe care să-l fericim toţi după cuviinţă, / Rugând pe Domnul, cel ce vede toate, / Să-i pună sufletu-n livezi înverzite”.
