Nora Piacentini (1904/1905-1945) a fost o actriță română de teatru din perioada interbelică, cunoscută pentru talentul său artistic și pentru rolurile interpretate pe scene importante ale vremii. A fost căsătorită de două ori (cu actorii N.Stroe şi apoi, Mircea Şeptilici), dar, din păcate, se sinucide pe 13 ianuarie 1945, după ce a luat o doză mare de Somnalin. Somnalinul din anii 1940 era un medicament de sinteză neurotropic/barbituric, foarte toxic în doze mari, cu risc uriaș de dependență și supradoză letală.
În „Tribuna poporului” din 15-01-1945, se povestesc detalii despre moartea actriţei. Citesc din articol:
„În ultimul timp, actrița suferea de insomnie. Din această cauză lua cantități mai mari de droguri. Acum câteva zile, au intervenit în viata Norei și unele frămânțări sufletești, care adăugate la insomniile ei cronice, au dus-o la o stare de deznădejde din care a izvorât gândul sinuciderii. Înainte cu câteva zile de gestul funest, camarazii ei cei mai apropiați au auzit-o repetând aceeași chinuitoare dorință: „Vreau să dorm. Vreau sa mă liniştesc”. Alaltăieri, Nora Piacentini s-a îmbolnăvit grav de nervi. În cursul nopții, Nora a rămas un moment singură. Ea a înghițit un mare număr de pastile cu Somnalin. Când s-a apropiat soțul ei, dl. Mircea Șeptilici, se consumase faptul. Au fost aduși mai mulți medici, în frunte cu dl. prof. N Gh. Lupu. Medicii sperau s-o salveze. Toată dimineața au încercat prin mijloacele pe care știința li se pune la dispoziție, s-o readucă la viață. Străduința lor a fost însă zadarnică. La ora 2:30 după amiază Nora Piacentini și-a dat sufletul, la căpătâiul ei fiind toți camarazii din trupă”.
Într-un interviu acordat revistei „Rampa” nr.5542/06-07-1936, Nora Piacentini relatează un episod în care actriţa povesteşte cum a jucat o piesă de teatru, deşi era bolnavă. Nora povesteşte:
„Aşa bolnavă fiind, trebuie să apar în „Birlic”. În seara premierii, eram bolnavă rău, cu doctor la căpătâi şi cu o temperatură de 38,9 grade. Pentru că aveam un rol care-mi plăcea, ţineam să nu lipsesc tocmai în seara premierei. „Fă-mi o injecţie, să-mi scadă temperatura, doctore!” – nă rugam. La 7 jumătate, mi se făcu prima injecţie cu chinină. Cum însă eu am idiosincrasie de chinină, am căpătat un şoc, am devenit violetă la faţă şi am leşinat. Peste cinci minute mi-am revenit. Primul gând fu să arunc ochii la ceas. Altă injecţie, alt leşin ş.a.m.d.
Am venit la teatru într-un hal de nedescris. Tocmai se terminase actul întâi. Eu aveam rol abia în actul al doilea. Directorul şi camarazii erau disperaţi. „Hai dragă!” – se repeziră toţi la mine când dădură ochii cu mine, dar când au văzut în ce jalnică stare mă aflam şi mai ales ce culoare aveam, se opriră locului speriaţi. Credeau că mor. Patru doctori care se aflau în sală fură chemaţi în cabină să mă asiste. Rezistam însă voiniceşte. M-am lăsat coafată, îmbrăcată şi am intrat în scenă. Din cauza injecţiei însă, îmi înțepeniră membrele. Nu puteam să fac o mişcare. Când trebuia să întorc capul, eu mă întorceam toată, ca o figurină de ceară. Toţi se instalase la cortină, gata s-o lase să cadă, convins că voi strica totul. Din fericire, totul a decurs în regulă. Am obţinut chiar succes”.
