În istoria veche a ţărilor române a existat un episod ciudat, în care vestitul domnitor român Mircea cel Bătrân ar fi participat cu trupe valahe, alături de sultanul Baiazid, la bătălia de la Ankara (28 iulie 1402), cea dintre Baiazid și Timur Lenk, conducătorul mongolilor. Un asemenea episod este de neconceput: cum ar putea Mircea cel Bătrân, care era adversarul de moarte al sultanului otoman, să fi fost la un moment dat un aliat de nădejde al acestuia, la doar 7 ani de la bătălia de la Rovine (1395, cea în care voievodul valah l-a zdrobit pe cel turc)?
Totul a pornit de la o interpretare şi traducere greşită a cronicilor vechi otomane de către învăţatul german Friedrich Giese. Astfel, ni se spune la un moment dat că otomanii au avut ca ajutoare pe tătarii din sudul Rusiei, la care se adaugă şi alţii: „Aceia veniră din țara Deșt, trecând prin Moldova (Kara Bogdan), și veni și oastea Valahului (Islăkoglu)”. Iar la sfârşitul bătăliei de la Ankara: „Numai Valahul, care era cu oastea necredincioșilor, acela a luptat. Timur Khan, văzând oastea necredincioșilor, îi crezu derviși. „Ei, îșîcii cei răi, ce luptă zdravăn luptară!” – zise. Cei de lângă el îi spuseră: „Khane, nu sunt îșîci, sunt necredincioși”. „Necredincioşi” are sens de „creştini”.
Însă, noroc că s-au păstrat şi alte cronici asemănătoare despre acea bătălie, în care se observă clar că nu era vorba de „Valah”, adică domnitorul din acea perioadă a Ţării Româneşti (Mircea cel Bătrân), ci de o altă persoană. Astfel, în cronica lui Așăkpașazăde (secolul al XV-lea), cuprinzând partea cea mai veche a istoriei otomane, ni se spune despre „bătălia de la Ankara”: „Baiazid khan i-a zis lui Vîlk oglu: „Vino!” și apoi propria oaste și-a adunat-o în Rumelia și se pregătiră”. Şi apoi: „Oastea necredincioasă a lui Vîlk oglu a luptat bine și văzând că toate pâlcurile s-au risipit și Vîlk oglu și-a luat pâlcul și a plecat”. Aşadar nu mai apare „Islăkoglu” (=„Valahul”), ci „Vîlk oglu„. Dar, cine să fie acesta?
O altă cronică veche este cea a lui Idrîs Bulîsî (mort în 1520). În ea se spune despre stăpânul Serbiei („memleket-e-Bâs”), care era printre prietenii cei mai sinceri și printre aliații cei mai fără fățărnicie ai sultanului, din pricina legăturii de înrudire pe care o avea cu sultanul, sora conducătorului sârb fiind căsătorită cu sultanul. Mai apoi, înșiruind față în față oastea lui Timur și oștile lui Baiazid, ni se spune: „Iar pe partea stângă a sultanului fură principii și soldații din Anatolia și Vîlk oglu, stăpânul țării sârbești, cu ajutor de 20.000 de soldați sărăcăcioși”. Aşadar, „Vîlk Oglu” era conducătorul Serbiei din acele vremuri, care era despotul Stefan Lazarevic, ce a domnit între 1389 şi 1427.
În concluzie, sârbii cu „Vulk oglu” sau „Vîlk oglu” l-au ajutat pe Baiazid în lupta de la Ankara. Dintre cronicarii bizantini, de obicei bine informați pentru epoca aceasta, Chalkokondylas ne vorbeşte că în oastea lui Baiazid se aflau şi sârbii, vasali ai sultanului, fără a aminti de vreun contingent valah. Același lucru îl povestesc și cronicile interne sârbești. Niciun alt izvor, nici contemporan și nici de mai târziu, nu-l arată pe Mircea cel Bătrân ca participând la lupta de la Ankara, așa cum sunt arătați de toate izvoarele mai amănunțite principii sârbi, Ștefan și Vuk Lazarevici.
