Multă vreme s-a scris și s-a vorbit despre daci și geți. În realitate, trebuie menționat că dacii și geții sunt unul și același popor: grecii îi numeau, de preferință, geți, iar romanii întrebuințau, în mod obișnuit, numele de daci. Se poate spune că dacii sau geții reprezentau elita numerosului neam al tracilor, care locuia în ținutul cuprins între Tisa, Dunăre, Marea Neagră și Nistru.
Un loc aparte în activitatea spirituală a geto-dacilor îl ocupa exercitarea medicinei, care făcea parte din preocupările păturilor conducătoare, reprezentate prin clasa sacerdoților. Paralel cu medicina învățaților preoți, se exercita o medicină populară. Medicina geto-dacă avea la bază o concepție superioară, pe care ne-a transmis-o fragmentar marele filozof antic Platon. El povestește: „Socrate, pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac, ucenicul lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăța pe ucenici a îngriji mai întâi de cap dar nici să trateze capul fără a da îngrijire trupului, și în același timp sufletului”. Dacă întregul era bolnav, partea nu putea să fie sănătoasă: „Căci, spunea medicul trac, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om în întregul său vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătatea capului și tot restul trupului”.
Dar, geto-dacii nu aveau doar buni medici, cu chiar şi chirurgi. Una din intervențiile cele mai îndrăznețe, realizată cu deosebită îndemânare, a fost trepanația craniană. Una dintre uneltele cu care se practicau trepanațiile a fost descoperită în 1953 la Galații Bistriței, într-un mormânt celtic datat din secolul al II-lea î.Hr. Este vorba de un fierăstrău de fier, lung de 11 cm și lat de 0,5 cm, având la capăt un mâner curbat, cu o lamă de formă semilunară, ascuțită și zimțuită. El este cel dintâi instrument chirurgical găsit pe teritoriul României.
Deosebit de importantă este însă descoperirea, în 1955, la Grădiștea Muncelului, a unei truse chirurgicale, descoperire făcută de istoricul și arheologul I.H. Crișan. Lucrările arheologice au scos la lumină, după aproape 2.000 de ani, o trusă medicală găsită printre dărâmăturile unei locuințe incendiate cu ocazia celui de-al doilea război dacic (105-106 d.Hr.). Din caseta de lemn care adăpostea obiectele cu întrebuințare medicală nu a mai rămas decât o masă de cărbune, minerul de fier frumos ornamentat și câteva lame de bronz care o încercuiau. Judecând după conținutul ei, caseta ar fi alcătuit o trusă portativă. Din alcătuirea ei face parte, în primul rând, o pensetă de bronz, îngrijit lucrată, asemănătoare pensetelor anatomice din zilele noastre, care se păstrează bine în ciuda celor 2.000 de ani. Nu lipsește nici bisturiul, făcut dintr-o lamă de fier și un mâner de lemn, cu un apărător de bronz. Alifiile sau medicamentele lichide se păstrau în mici borcănașe de lut, îngrijit lucrate, care imită vasele obișnuite, din ceramică dacică.
Cea mai interesantă piesă a trusei este o tabletă de 6,2×4,5 cm din cenușă vulcanică, ce conține silicați. Se știe că medicina, și în special chirurgia greco-romană a secolului I d.Hr., foloseau într-o mare măsură diferite mase minerale pulverulente compuse din silicați. Din tabletă, se rădea praf mineral care era presărat pe răni și ulcerații, ca absorbant și cicatrizant.
Asupra identității chirurgului de la Grădiștea Muncelului există două presupuneri. După prima, el ar fi fost unul dintre învățații medici-preoți ai dacilor, în acest sens pledând apropierea locului descoperirii de zona marilor sanctuare dacice. A doua presupunere este aceea că acesta ar fi fost un chirurg străin, venit să practice în Dacia; în ambele ipoteze descoperirea dovedește că dacii aveau la dispoziție o chirurgie bine pusă la punct și utilată corespunzător.
