Domnitorul român Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazu, a murit în Bucureşti la sfârşitul aceluiaşi an (24 Decembrie 1557) în care se născuse fiul său. Creşterea lui Mihai a rămas deci, din vrâsta cea mai fragedă a copilăriei, numai în grija mamei sale, Tudora, care s-a bucurat de sprijnul şi ocrotirea influentului său frate, Iane Kantakuzenes, om cu înalte slujbe şi cu multă trecere la Poarta Otomană. Fiind mare ban în Muntenia şi capuchehaie la Poartă, el a reuşit să asigure nepotului său, Mihai, domnia Ţării Româneşti.
Tudora l-a obişnuit pe Mihai din pruncie cu cinstirea legii creştineşti şi a datinelor străbune. Ea a ştiut creşte din fiul său un mare român şi un bun ortodox. Când Papa de la Roma a încercat, printr-un trimis al său, să înduplece pe Mihai Viteazu a părăsi credinţa părinţilor săi şi a trece la Biserica Romano-Catolică, marele domnitor, după ce a primit scrisoarea şi sfaturile papei, a „strâmbat din nas” şi a rămas indignat că acesta cutează „să atace şi să defaime credinţa, pe care o mărturiseşte el”. Totodată, el i-a răspuns papei sfătuindu-l să părăsească „rătăcirile italice” şi „să se întoarcă dimpreună cu poporul creştin la adevărata comuniune a bisericilor greceşti, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”.
Această alipire neclintită a lui Mihai la Biserica strămoşească provine şi din educaţia dată de evlavioasa şi buna sa maică, Tudora. Ea s-a învrednicit să vadă talentele mari ale fiului său şi să se minuneze de extraordinara lui destoinicie în conducerea ţării şi a oştirilor, având atâtea prilejuri de a se bucura de strălucitele lui biruinţe.
Inima ei de mamă nu a fost însă cruţată, la adânci bătrâneţe, nici de sabia durerii, care o sfâşie cumplit în clipa când i-a sosit din Ardeal vestea despre înfiorătoarea cădere a fiului ei, Mihai, pe Câmpia Turzii, în august 1601. La bătrâneţe, Tudora intrase în cinul monahal, luându-şi în călugărie numele de Teofana. Mihai Viteazu, înainte de a face unirea cu Ardealul, s-a îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostindu-o în Mănăstirea Cozia. De aici a putut să urmărească maica Teofana – cu sufletul îndoit între speranţe mari şi temeri chinuitoare – soarta schimbăcioasă a fiului său. Aici a primit vestea despre rezultatul îmbucurător al luptei de la Şelimbăr, despre intrarea lui Mihai în capitala Ardealului, despre întrunirea celei dintâi diete ardeleneşti sub conducerea lui la Alba-Iulia (20 Noemvrie 1599) şi despre cucerirea Moldovei în vara anului 1600.
Tot aici a primit şi vestea despre dureroasa înfrângere de la Mirislău şi pe aceea, care venea ca un trăsnet din senin, despre năprasnicul sfârşit de la Turda. După moartea lui Mihai, Tudora a mai trăit timp de 3 ani, apoi, în aceeaşi mănăstire ea a sfârşit în anul 1604. Înainte de a închide ochii pe veci, maica Teofana a scris următoarele: „Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail Voevod din Ţara Românească, vieţuit-am viaţa acestei lumi deşerte…. şi am petrecut lumeaşte destul în tot chipul în viaţa mea, până ajunseiu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea în sfânta mănăstire Cozia, la lăcuita sfintei Troiţe şi la răpaosul răposatului Mircea Voevod. Şi trăiu de ajuns de luatu şi sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele. Adias mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihail Voivod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor domniei lui prin ţările străine. Fuiu de plângere şi de suspin ziua şi noaptea”.
