Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei timp de 72 de ani, închide ochii la 1 septembrie 1715. Ultimii ani ai „regelui Soare” sunt trişti. Războaiele purtate de Franţa consumă sume uriaşe, pe care zadarnic tezaurul public încearcă să le procure.
Câtă vreme a trăit economistul Colbert, ministrul de Finanţe al Franţei, situaţia nu este prea grea. La 1683, când moare ministrul, deficitul bugetului Franţei este de numai 60 de milioane. Urmaşii săi însă, slabi şi fără autoritate, dau frâu liber risipei. Risipa este atât de mare, încât nicio măsură financiară nu reuşeşte să o acopere.
Trebuie făcută ordine. Pentru acesta, nu sunt decât două mijloace: economii sau impozite noi. Prima soluţie nu este aplicată. A doua – înăsprirea regimului fiscal – nu are, întotdeauna drept rezultat, un spor de venituri. Uneori, perceperea unor impozite prea mari atacă izvorul venitului şi, în felul acesta, dă încăsări din ce în ce mai mici. În 1683, impozitele au produs 114 milioane. La 1715, abia 93 milioane.
Diferenţa între cheltueli şi încăsări este acoperită prin împrumuturi. Se emit rente asupra tezaurului. Sistemul obişnuit este să se emită efecte rambursabile în acelaşi an sau în anul următor, dintr-un anume fond. Aceste „anticipări” sunt însă atât de numeroase, încât în 1715, anul morţii lui Ludovic al XIV-lea, ele acoperă toate încasările prevăzute pe anul 1716 şi jumătate din cele pe anul 1717.
În 1715, situaţia bugetară a Franţei era următoarea: Cheltuieli: 148 milioane. Efecte legale exigibile în cursul anului: 710 milioane. În total: 861 milioane, în timp ce încasările se ridică la doar 93 milioane. În afară de aceasta, câmpiile erau despopulate, comerțul ruinat, armata neplătită şi pe punctul de a se răzvrăti.
Pentru a face rost de bani, statul se împrumută de la bancherii particulari, pentru a scăpa de neplăcerea unor emisiuni noi de rentă neacoperită. Cursul rentei este totuşi primejduit. Se decretează curs forţat. Măsura nu ajută însă la nimic. Nevoile sunt din ce în ce mai mari, veniturile scad pe zi ce trece.
Se iau primele măsuri dure: se fac economii în cheltuelile Curţii Regale a Franţei şi se desfiinţează privilegii. Preşedintele Consiliului Franţei (între 1715 – 1718), mareşalul de Noailles, comite însă şi o mare greşeală: hotărăşte să urmărească pe cei îmbogăţiţi pe căi nedrepte. În acest scop, numeşte o Cameră de Justiţie, care avea să examineze averile agonisite, în ultimii 25 de ani, de acei care au avut afaceri cu statul. Un control al averilor.
Aceasta este o măsură tulburătoare. Panica se răspândeşte printre toţi deţinătorii de capital. Un val de imoralitate se întinde, pe tot cuprinsul Franţei. Denunţurile şi corupţia iau proporţii îngrijitoare. Rudele se denunţă între ele. Slugile îşi denunţă stăpânii. Fraţii se duşmănesc. Nimeni nu mai e sigur de avutul său. Capitalurile încep să părăsească ţara. Vameşii descoperă la Selesta, în nişte butoaie cu vin destinate exportului, o avere în monede de aur. Oamenii vor să pară cât mai săraci. Nu consumă, întreaga viaţă economică se resimte.
Camera de Justiţie judecă cu severitate. Un oarecare Lenormand este condamnat să plătească o despăgubire de 20.000 de livre corporaţiilor şi o amendă de 100.000 de livre în folosul regelui. E pus să ceară iertare la uşile bisericilor, apoi condamnat la galere, pe toată viaţa. Ca pedeapsa să fie completă, e legat de un stâlp, cu picioarele goale, cu capul descoperit, în cămaşă, cu o torţă în mână şi purtând pe piept o tăbliţă cu inscripţia „Hoţ al poporului”. Un altul, Paparei, e condamnat la moarte.
Paul Poisson, zis Bourvalais, fost servitor, vânzând statului mărfuri proaste şi scumpe, realizează o avere de 30 – 40 de milioane de livre. Duce o viaţă de lux şi desfrâu, îşi cumpără un palat măreţ în piaţa Vendome. Averea îi e confiscată. Nu i se lasă decât 6 cămăşi, un serviciu de argintărie şi o pensie de 1.200 franci pe ani, acestea numai pentru ca nevasta lui să nu moară de foame. Iar în palatul numitului Bourvalais, se instalează ministerul de justiţie.
Sunt aduşi în faţa judecăţii 4.500 de oameni. De tremurat, tremură însă ţara întreagă. Corupţia este în floare. Se aduc acuzări grave preşedintelui şi procurorului general. Instrucţia se face cu tortură. Pedeapsa, în afară de confiscarea bunurilor, pentru bărbaţi este galera pe viaţă, pentru femei expulzarea pe 9 ani.
Situaţia este grea. Capitalul, înspăimântat, se ascunde sub pământ. Nu-l mai găseşte nimeni. Cel mai păgubit este statul, care, în afară de lipsa de bani, are de luptat cu demoralizarea generală. Mareşalul de Noailles înţelege situaţia şi desfiinţează Camera de Justiţie.
