John Bunyan s-a născut la 1628 într-un sat mic din Anglia. Tatăl său a vrut să-i învețe pe toți copiii săi câte o meserie. Pe John s-a hotărât să-l facă tinichigiu. L-a trimis deci la școală să învețe ceea ce era considerat pe vremea aceea o „bună învățătură”. Totuşi, John, încă de mic şi-a creat printre vecini un „prestigiu” de haimana, ocupându-se cu pungăşia.
Totuși, John avea un oarecare simț moral și religios. Își dădea seama de vinovăția purtării sale, și, încă de la vârsta de 10 ani, începu să lupte împotriva conștiinței sale care-l mustra neîncetat. Însă, curând John își maltrată atât de mult conștiința, că sfârși prin a o reduce la tăcere. El era de o constituție robustă, potrivită cu spiritul său violent și îndrăzneț. Părea că nimic nu-l înspăimântă. Mergea în fața primejdiei fără alt motiv decât plăcerea de a risca.
Într-o zi, prinse o viperă, îi deschise gura cu un băț și îi scoase dinții veninoși fără să se rănească. În mai multe rânduri, a scăpat cu viață ca prin minune. Fiind în campanie cu armatele Parlamentarilor, în 1642, în timpul asediului orașului Leicester, i se încredință serviciul de sentinelă într-un post. Unul dintre camarazii lui stărui să fie trimis el la postul acela și fu ucis. În plus, John era să se înnece de două ori. Gândul morții nu-l mai îngrozea, și numai datorită entuziasmului și nepăsării tinereții și-a continuat viața sa dezordonată.
În sfârșit, el se hotărăște să se căsătorească cu o orfană atât de săracă, încât n-a adus în noul lor menaj decât un castron pentru supă, o lingură și două cărți duhovnicești. Acest mic bagaj conținea totuși ceva care umplea cu pace și fericire viața și căminul lor. Cea mai mare plăcere a celor doi soți era ca seara, după ce terminau lucrul, să citească împreună cele două cărți, singurele pe care le aveau și tânăra femeie profita de această ocazie spre a vorbi bărbatului său despre tatăl ei, puritan zelos, despre viața lui pioasă și despre frumusețea lucrurilor spirituale. Aceasta a însemnat pentru John o poartă deschisă spre o nouă cale…
Într-o zi, după o slujbă bisericească de duminică, ascultă o predică de care rămase foarte impresionat. John era pasionat după joc și după dans și predicatorul a arătat cu putere pericolul acestor două pasiuni. Se simți foarte mult mustrat de conștiința sa, care începea să învieze din ce în ce mai mult. Dar ea era încă slabă! Chiar în seara aceea, John se întoarse iarăși la masa sa de joc și la viața sa păcătoasă. După o lună de zile, o femeie cu o rea reputație, indignată de purtarea sa și de înjurăturile pe care le-a auzit din gura lui, îl certă aspru pentru exemplul rău pe care-l dădea tineretului de acolo. John care se simțise ofensat de îndemnurile predicato rului, se simți atins de mustrările unei femei stricate. Din ziua aceea n-a mai înjurat.
În urma sfaturilor pe care le primi de la un prieten creștin, el se apucă să citească Biblia. O citi cu seriozitate și purtarea sa începu să se schimbe în bine într-atât, încât toți vecinii începură să se mire de el. Se lăsă și de joc și de dans. El se baza mult pe propria sa voință și pe puterile sale, dar în realitate el n-avea niclo putere nici să se salveze pe sine și nici să salveze pe alții.
Două femei creștine care-i erau cliente, îi făcură pentru prima dată cunoscut adevărul, cu privire la îndreptățirea prin credință și la adevărata bucurie a mântuirii. Se apucă să citească din nou Biblia și începu să studieze în mod deosebit epistolele. După aceea, John începu să predice. Oamenii se adunau peste tot ca să-l asculte; prin șure, pe câmpii și câteodată prin biserici, și cei care veneau să-și bată joc de el, se întorceau adesea cu inima mișcată și transformați de cuvintele sale convingătoare.
Succesul umilului spoitor făcu să se nască în curând gelozia celor care își vedeau interesele amenințate. Regele Angliei din vremea aceasta interzise orice alt cult afară de acela al Bisericii Anglicane. Bunyan începu să țină atunci adunări pe ascuns și să se deghizeze în mod caraghios pentru a fi în siguranță.
Însă, în anul 1660, fiind denunțat de un trădător, John fu arestat. Aceasta s-a întâmplat în timpul unei adunări la care a venit, cu toate că știa ce-l așteaptă. Fu acuzat că ține adunări cu caracter diavolesc și i se interzise să mai predice. Fu condamnat la închisoare, apoi fu amenințat cu exilul dacă nu se întoarce iarăși la Biserica Anglicană; în cele din urmă fu amenințat cu spânzurătoarea dacă avea să se întoarcă în Anglia fără îngăduință.
Închisoarea fu pentru Bunyan un loc îngrozitor, pe care îl compara cu iadul. Despărțirea de familie – avea patru copii – era îngrozitor pentru el. Cele mai fericite clipe în închisoare erau acelea pe care le putea consacra meditației împreună cu alți deținuți cu privire la chestiunile religioase. Făcea mici obiecte de mână, lucruri croșetate, spre exemplu, pe care fiica sa oarbă le vindea la poarta închisorii, ceea ce constituia un neînsemnat câștig pentru familie. Mai târziu avea să folosească mult mai bine orele sale de răgaz din închisoare.
Încet, încet, paznicul său, făcându-i-se milă de el, slăbi asprimea închisorii, îngăduindu-i să iasă noaptea din închisoare și să predice în păduri. Mulți s-au convertit cu ocazia acestor adunări nocturne.
În anul 1666 a fost pus în libertate, dar bucuria aceasta a fost de scurtă durată, căci a fost închis din nou și tratat cu mai multă asprime. Cu toate acestea, datorită bunătății gardianului, el putea să meargă și mai departe să petreacă noaptea acasă din când în când. Într-o seară, mergând spre casă, simți un puternic îndemn să se întoarcă la închisoare. Imediat după ce intră în închisoare, un inspector din capitală veni la poartă și se interesă dacă Bunyan se află acolo. Portarul, mirat, zise în cele din urmă lui Bunyan: „Poți să pleci când îți place; tu știi mai bine decât mine când trebuie să te întorci!”
John Bunyan n-a mers nici în exil și nici n-a fost spânzurat, dar acest om muncitor a stat 12 ani în închisoare! Cu toate acestea, acești 12 ani nesfârșiți n-au fost un timp de plictiseală și inactivitate, ci 12 ani de muncă binecuvântată, în care avu puterea de a scrie despre experienţa sa creştină avută. Una din aceste lucrări celebre, „Călătoria creștinului”, este una dintre cele mai răspândite cărţi din lume după Biblie. A fost tradusă în foarte multe limbi străine.
Datorită prietenilor săi cu influență, Bunyan fu liberat în cele din urmă în anul 1672, și fu numit în curând predicator la biserica din Bedford. Studia Biblia cu o ardoare crescândă, ca și lucrările lui Luther și scrierile Sfinților Părinți. Camera sa de studiu din umila sa colibă era puțin mai mare decât celula închisorii.
Niciodată nu s-a putut hotărî Bunyan să se stabilească la Londra, unde ar fi putut să-și formeze o situație cu mult mai bună decât aceea pe care o avea la Bedford. Gloria și onorurile nu însemnau nimic pentru el pe lângă umila lui ocupație din orășelul său. Viața sa, cu toate că trăia în ascuns, era plină de activitate și adesea în primejdie; el a fost persecutat fără încetare până în anul 1687, când a fost dat Actul de toleranță care dădea libertate religioasă în Anglia.
Din nefericire, nu s-a putut bucura mult timp de avantajele acestea. Anul următor se îmbolnăvi grav. Pentru ca să împace pe un tânăr cu tatăl său care era pe patul de moarte, făcu un drum lung călare pe cal, apoi merse mai departe până la Londra, de unde, surprins de o mare furtună, se întoarse bolnav. În duminica următoare ținu o predică, dar în timpul săptămânii febra îl doborî la pat și după câteva zile, la 31 August 1688 muri la vârsta de 60
de ani, vorbind despre pace și nădejde. O mare mulțime însoți rămășițele sale pământești până la cimitirul din Finsbury, unde se poate vedea și astăzi statuia sa funerară care-i împodobește mormântul.
