În Chicago-ul anilor ’20, în plină prohibaţie, în această mare metropolă americană apărea cel mai cunoscut mafiot al tuturor timpurilor, Al Capone. Alphonso Fiorello Caponi s-a născut la 6 ianuarie 1895, într-o mică localitate de lângă Roma, deşi multe dintre biografiile romanţate care i-au fost consacrate mai târziu pretindeau că ar fi venit pe lume cu 5 ani mai târziu, la Napoli. Pe la începutul secolului al XX-lea, familia sa a traversat Atlanticul pe un vas de emigranţi, debarcând la New York.
Tatăl lui Al Capone, Gabriele, şi-a găsit cu chiu cu vai de lucru la o frizerie. Mama, Tereza, muncea într-o spălătorie chimică. Celor doi băieţi veniţi din Italia – Ricardo şi Alphonso – li s-au adăugat repede alţi 4 fii, care au căpătat pronume americane: Ralph, John, Matthew şi Frank, precum şi o fiică, Mafalda. Din aceeaşi dorinţă de asimilare, litera i de la sfârşitul numelui de familie a fost înlocuită cu e, Caponi transformându-se în Capone.
Pe străzile locuite de imigranţii italieni în cartierul Brooklyn din New York, copiii alungaţi din casă de căldură, murdărie şi şobolani, dobândeau repede o cunoaştere profundă a vieţii, în cele mai violente manifestări ale ei. Atunci, zona de răsărit a marelui oraş de pe coasta Atlanticului constituia o veritabilă pepinieră de delicvenţi. Adolescentul Al Capone nu s-a abătut de la această regulă.
Ca vânzător la o măcelărie, el a fost recrutat în banda „Five Points” („Cinci puncte”), celebră prin jurul anului 1910 pentru îndrăznețele sale jafuri, efectuate adesea în plină zi. Cu prilejul unui astfel de atac banditesc, Capone a comis și primul său omor, înjunghiind pe proprietarul unei mici spălătorii – un chinez care, în loc să deschidă imediat sertarul unde-şi ţinea banii, aşa cum îi cerea agresorul lui, a început să strige după ajutor.
Şeful bandei, un anume Saddie Wilcox, supranumit „Capra”, a intuit de timpuriu calităţile ucenicului-gangster, încredințându-i conducerea unei grupe specializate în „vămuirea” localurilor de noapte şi luându-l cu el la consfătuirile pe care le avea cu ceilalţi mafioţi ai New York-ului. În felul acesta, Capone şi-a stabilit relaţii cu Frankie Yale şi Lefty Louis, doi dintre cei mai importanţi conducători ai „Uniunii Siciliene”, ramura americană a Mafiei, la al cărei sprijin a apelat după aceea ori de câte ori i-a fost necesar.
Capone avansa rapid în ierarhia lumii interlope new-yorkeze, când o întâmplare neplăcută i-a închis frumoasele perspective ce i se așterneau în față. Într-o seară, intrând în barul „Puppet’s”, însoțit ca de obicei de câțiva membri ai bandei, el a cerut patronului un „împrumut” de 10.000 dolari. Refuzat, Capone a dat ordin subalternilor săi să devasteze localul, operaţie care s-a realizat în timpul record de 12 minute. Ultimul act al acestui „avertisment” a fost împuşcarea în picior a patronului. Din nefericire pentru gangsteri, victima lor nu era decât omul de paie al locotenentului James Mulligan, din poliţia New York-ului. Acesta nu şi-a pierdut vremea cu formalităţi juridice. Punând mâna pe Capone, l-a ţinut o noapte întreagă la comisariat, bătându-l cu atâta brutalitate încât i-a fracturat patru coaste. Eliberarea tânărului gangster nu s-a produs decât atunci când „Capra” i-a trimis lui Mulligan suma de 25.000 dolari, reprezentând despăgubirile „morale și materiale” pentru devastarea localului său. Odată cu aceast eveniment, aerul New York-ului a devenit irespirabil pentru Capone.
Tânărul mafiot hotărăşte atunci să se mute la Chicago. Atunci, această metropolă număra două milioane de locuitori, fiind un puternic centru al industriei siderurgice şi unul dintre cele mai importante noduri de cale ferată ale ţării.
Al Capone, împreună cu noul său „partener de afaceri”, Johnny Torrio, s-au băgat în contrabanda cu alcool, ca urmare a legii prohibiţiei, aflată atunci în vigoare. În ţările vecine, Canada şi Mexicul, fabricarea şi vânzarea alcoolului nu se loveau de nicio restricţie, aşa că toţi contrabandiştii americani aveau de unde să se aprovizioneze.
Instalaţi frăţeşte pe tronul imperiului clandestin al alcoolului, Al Capone şi Johnny Torrio duceau, fireşte, un trai îmbelşugat, dar fără tihnă. Ei aveau de înfruntat asalturi permanente, fie din partea unor pretendenţi la domnie, fie din partea unor vasali nemulţumiţi de cota de beneficii ce le era repartizată. Într-un climat de perpetuă instabilitate, în care nimic nu era sigur, alianţele se încheiau şi se rupeau cu o rapiditate deconcertantă.
În 1923, printre cele mai redutabile bande rivale ale tandemului Capone-Torrio se număra cea condusă de fraţii Spike, Steve, Walter şi Tony O’Donnell. Compusă aproape în exclusivitate din irlandezi, ea îşi alocase cartierul South Side al oraşului. Organizaţia lui Torrio şi Capone ripostă cu oarecare întârziere la agresiunile lui O’Donnell. Ostilităţile se declanşară la 22 februarie 1923, după ce trei dintre oamenii lui O’Connell îl „convinseseră” pe Jacob Geis, proprietarul unui restaurant de pe strada 51, să cumpere alcool produs de ei. Cei trei comis-voiajori se îndreptau spre ieşire, când fură opriţi de locotenentul de poliţie Don McFall pentru o percheziţie corporală. În timp ce gangsterii ridicau zâmbind mâinile în sus, cei doi însoţitori în civil ai lui McFall deschiseră focul. Capone îşi extermina adversarii cu ajutorul poliţiei!
În următoarele şase luni, lupta continuă cu victorii care alternau ba de o parte, ba de cealaltă. În jumătatea de an pe care a trebuit s-o consacre bătăliei cu Spike O’Donnell, Capone a deplâns pierderea a cinci dintre cei mai destoinici oameni ai săi. Pierderile adversarului său fură însă mult mai mari: 24 de morţi, 8 distilerii nimicite, peste 20 de camioane incendiate. După o ultimă tentativă de asasinat împotriva lui Capone – eşuată şi ea – Spike O’Donnell se văzu nevoit să părăsească terenul de luptă. Capone era prea puternic pentru el.
În 1924, Chicago și suburbiile sale se integraseră definitiv imperiului lui Capone. Cicero (o suburbie a Chicago-ului), una dintre cele mai recente cuceriri, era una dintre „moşiile” cele mai productive: alcoolul, jocurile de noroc şi casele de toleranţă îi aduceau lui Capone săptămânal un venit net de 100.000 de dolari. Acolo, el îşi instală el cartierul său general, rezervându-şi somptuoasa clădire din Chicago drept reşedinţă particulară. Hotelul restaurant Hawthorne fu transformat într-o adevărată fortăreaţă, cu uşi blindate şi geamuri rezistente la lovitura unui glonte. Paza era asigurată de echipe de cîte 36 de oameni, dintre care şase se aflau în apartamentul personal al lui Capone, gata să intervină în
eventualitatea că patronul ar fi avut neplăceri.
Dar, Al Capone n-avu linişte. Îi apăru un nou adversar: irlandezul Dion O’Banion, născut la Chicago şi animat de un puternic resentiment faţă de veneticii proveniţi din alte oraşe. El era autorul recunoscut a 14 crime atunci când, în 1922, acceptă să slujească sub ordinele lui Capone, ca „vătaf” al unui mic sector din Cicero. Foarte curând se dovedi că mărunta responsabilitate ce i se încredinţase nu-i satisfăcea nici capacitatea, nici ambiţiile. Astfel, el intră prin efracţie în antrepozitele din Sibley, altă suburbie a Chicago-ului, unde subtiliză mărfuri aparţinând şefului său, în valoare de aproape 1 milion de dolari.
El îşi luă cu dânsul 3 „îngeri păzitori”: Hymie Weiss, Bugs-Moran şi Louis Alterne, băieţi iuţi de trăgaci, despre care se spunea că ezitau mai mult înainte de a-şi aprinde o ţigară decât înainte de a împuşca un om. În 1924, O’Bannon dispunea şi de atuuri mai onorabile. Graţie largului său sprijin, Michael Dwelling, candidat republican din partea statului Illinois, ieșise biruitor în alegerile pentru Senatul SUA asupra oponentului său democrat, colonelul Sprague.
Picătura care a făcut să se reverse paharul a fost afacerea braseriei Sieben, ai cărui co-proprietari erau, din 1922, Dion O’Banion şi Johnny Torrio. La începutul lui mai 1924, irlandezul declară că e gata să-şi cedeze participaţia contra sumei de 500.000 de dolari. Sfătuit de Capone, Torrio acceptă. Tranzacţia a fost încheiată în ziua de 19 mai, când O’Banion încasă banii şi semnă un document prin care trecea întreaga proprietate pe numele lui Torrio. La câteva minute după încheierea acestor formalităţi, braseria a fost invadată de poliţişti. Locotenentul Bartholomew Collins, care comanda întreaga operaţie, arestă pe toţi cei de faţă, cu excepţia lui O’Banion, care se eclipsă în modul cel mai discret. E drept că şi Torrio fu eliberat după o detenţie de numai câteva ore dar, când i se restituiră obiectele pe care le avea asupra sa, documentul purtând semnătura irlandezului lipsea de la apel. Ceea ce însemna că cei 500.000 de dolari fuseseră aruncați pe fereastră și că O’Banion rămânea mai departe co-proprietar al braseriei.
Furia lui Capone îî înspăimântă până și pe cei din anturajul lui. Tragerea pe sfoară a partenerului său i se părea un afront personal. O’Banion trebuia să plătească fără întârziere pentru cutezanța și lăcomia lui. Capone pregăti cu minuţiozitate acţiunea de represalii.
Așteptă cu răbdare ca cei trei „îngeri păzitori” ai irlandezului să-și ia zborul de lângă ei; cei trei se duseră la un eveniment artistic unde-şi dădea întâlnire toată elita Chicago-ului. Numai că, la ieşirea de la spectacol, locotenentul Collins, acelaşi care făcuse descinderea la Sieben, îi arestă sub pretext că erau beţi şi că făceau scandal în public. Acuzaţiile erau lipsite de orice temei, ceea ce nu-l împiedică pe ofiţerul de poliţie să-i încarcereze la secret pe cei trei amatori de jazz. Aşa cum se află mai târziu, Collins primise pentru acest lucru suma de 76000 de dolari de la Al Capone.
În dimineaţa următoare, O’Banion se trezi fără niciunul dintre ocrotitorii lui. Bănuind că aceştia îşi încheiaseră seara cu un chef monstru, din care încă nu-şi reveniseră, el nu se alarmă şi îşi începu ziua de muncă prin obişnuita vizită pe care o făcea la cea mai dragă dintre întreprinderile sale: florăria de peste drum de catedrala catolică a oraşului. Acolo, el fu împuşcat mortal de oamenii lui Al Capone.
Funeraliile lui O’Banion, care abia împlinise 32 de ani, se desfăşurară cu un fast neobişnuit chiar pentru lumea interlopă. Sicriul, din lemn de mahon, cu ornamente şi cuie de argint, a fost expus vreme de trei zile la florăria defunctului, pentru ca toţi cei ce doreau să-i poată prezenta omagiile. Sute de coroane şi jerbe au fost aduse răposatului. Pentru transportarea lor la cimitirul Mount Carmel, au fost necesare 29 de automobile. Conform tradiţiei, cea mai frumoasă coroană era cea trimisă de Capone. Pe panglica ei de mătase neagră scria cu litere aurite: „Lui Dion O’Banion (1892—1924), prieten al florilor şi oamenilor, iubitor al frumosului şi cinstei, de la cel care şi-ar fi jertfit fără şovăire viaţa pentru ca el să trăiască”.
Oficial, ucigașii irlandezului rămaseră necunoscuți. Poliţia nici măcar nu simulă o anchetă. În schimb, prietenii lui O’Banion jurară să se răzbune şi o nouă perioadă de masacre reciproce însângeră străzile din Chicago. Angelo Genna, fratele mai tânăr al celor care-l împuşcaseră pe irlandez, fu mitraliat într-o dimineaţă pe aglomerata arteră comercială Ogden Street. Al treilea din cei şase fraţi Genna, Antonio, pieri de mâna unuia dintre cei mai intimi prieteni ai săi, Arthur Spano, în schimbul a 25.000 de dolari.
Membrii bandei lui O’Banion plătiră și ei un greu tribut. Sam Samoots Amatuna fu ciuruit de gloanțe în timp ce se tundea în frizeria lui D’Amato, dovedindu-i astfel acestuia că scaunele orientate spre ușă nu garantau pe deplin securitatea clientelei sale. Alţi doi complici ai irlandezului, Bernard Zion şi Lew Goldstein, fură înjunghiaţi pe la spate în timp ce vizionau un film.
Al Capone îşi făurise în jurul său o armură invizibilă, o faimă de invincibilitate, care paraliza mâna adversarului încă înainte de a se ridica asupra lui. De exemplu, la sfârșitul lunii noiembrie 1924, într-un restaurant, Tony the Creek, unde cina Capone, doi gangsteri dintr-o bandă adversă se apropiară de masa lui și-i şoptiră cu aere de conspiratori: „Avem ordin să te împuşcăm. Dar noi nu putem trage în marele Al!”
La 12 ianuarie 1925, în timp ce îşi inspecta unul dintre localuri – Chez Paree, pe strada 55 – gloanţele unei rafale de pistol-mitralieră trecură ţiuind deasupra capului lui Capone. În aceeaşi seară, Kid Valance, membru al bandei unei bande rivale, se prezentă la hotelul Hawthorne şi declară unuia dintre locotenenţii lui Al că el fusese cel care apăsase pe trăgaci, dar că avusese grijă să ţintească în aşa fel încât „chelia şefului să nu aibă de suferit nici măcar de pe urma curentului de aer”.
Cinci zile mai târziu, şoferului său personal, Sylvester Barton, i se făcu propunerea să furnizeze un orar precis al ocupaţiilor lui Capone în următoarele 24 de ore. Pentru această nevinovată informaţie i se ofereau 70.000 de dolari. Barton se prefăcu că acceptă și povesti totul patronului său. Acesta redactă el însuși lista treburilor și drumurilor lui de a doua zi, iar Barton le-o transmise celor care i-o ceruseră, căpătând în schimb răsplata promisă. Capone organiză o ambuscadă în dreptul localului său de pe strada 55, unde comunicase că va fi la ora 10 dimineaţa. Urmăritorii, care făceau parte tot din banda rivală, căzură în cursă şi 3 dintre ei rămaseră pe caldarâm. Capone scăpase și de data aceasta, dar şoferul lui plăti scump fidelitatea pe care i-o arătase: în ziua de 30 ianuarie, soţia sa primi un colet expediat de un anume John Smith. În pachetul legat cu grijă şi sigilat cu ceară roşie se afla capul lui Sylvester Barton.
Ceva mai puţin norocos decât Capone se dovedi partenerul său, Johny Torrio. La 11 februarie 1925, abia înapoiat dintr-una din numeroasele sale vacanţe petrecute în insulele Bahamas, Torrio a fost împuşcat în faţa locuinţei sale de pe Clyde Avenue, de un individ instalat pe capota unui camion cu zarzavat. Cele două gloanţe care îl nimeriră îi fracturară un maxilar şi antebraţul drept. Bucuros că scăpase atât de ieftin, Torrno găsi la iuţeală un adăpost sigur pentru viitorul apropiat: judecat în 1922 pentru trafic ilicit de alcool, el fusese condamnat la 40 de luni închisoare, dar amânase ispăşirea pedepsei prin repetatele sale apeluri în faţa diferitelor instanţe. După atentatul căruia îi căzuse – cel puţin parţial – victimă, asociatul lui Capone se grăbi să se constituie prizonier, declarând cu sobră demnitate că „mustrările de conştiinţă îl îndeamnă să-şi plătească în sfârşit datoria pe care o contractase faţă de societate”.
Nobila atitudine a lui Torrio nu-i împiedică pe cei care nu-i puteau ierta că era prieten cu Capone să încerce să-l otrăvească în penitenciarul din Waukegan, unde el începuse să-şi achite datoria faţă de societate.
Între lunile mai şi august 1926, patru atentate împotriva lui Capone se soldară cu 11 morţi. Printre ei se numărau dei trecători inocenţi; Al Capone scăpă însă teafăr. Joseph Aiello, şeful unei bande recent încropite, declara în noiembrie 1926 că până la Crăciun îi va veni de hac lui Al Capone. În dimineaţa zilei de 25 decembrie, măturătorii de stradă din cartierul de nord găsiră pe trotuar cadavrul lui Aiello, cu pălăria trasă ştrengăreşte pe o sprinceană şi cu un bănuţ de cinci cenţi în palmă – ofensă supremă adusă unui mort, conform codului de onoare al sicilienilor.
În 1927 și 1928 căzură două căpetenii ale Mafiei: Frankie Yale și Anthony Lombardo. Primul se bucura de încrederea lui Bugs Moran, cel de-al doilea era devotat lui Capone. Acesta reuși să aducă în fruntea „Uniunii siciliene” pe un alt prieten al său, Pasqualino Lolordo, care avea o mare calitate: lucrase vreme de doi ani în cadrul FBI-ului, fiind considerat unul dintre cei mai destoinici agenţi. Dar cariera sa în rândurile Mafiei dură mai puţin. La 8 ianuarie 1929, o maşină de culoare verde-inchis îi culegea de pe stradă pentru ca, două ore mai târziu, un comisionar să depună în holul hotelului Hawthorne o valiză de piele, de culoare tot verde-închis, care conţinea cam o treime din rămăşiţele pâmânteşti ale lui Lolordo. Operaţia purta practic semnătura autorului ei, întrucât toată lumea interlopă din Chicago ştia că verdele-închis este culoarea preferată a lui Bugs Moran.
Riposta lui Capone se înscrie, în analele criminalisticii americane, sub titlul de „Masacrul din ziua Sfântului Valentin”. Capone își pregăti răzbunarea cu multă grijă, deși timpul pe care-l avea la dispoziție era destul de scurt, orice zi de întârziere reprezentând pentru el o gravă ştirbire a prestigiului. La 13 februarie 1929, unul dintre furnizorii principali ai lui Moran, contrabandistul Walter Doria, telefona clientului său pentru a-l anunţa că deţine o mare cantitate de whisky autentic scoţian şi că este gata să i-l vîndă la un preţ convenabil. Moran nu avea niciun motiv de suspiciune împotriva lui Doria, cu care lucra de 6 ani, întreţinând cele mai cordiale raporturi. Dar loialitatea nu făcea parte dintre mărfurile preţuite în lumea gangsterilor. Fusese destul ca un emisar al lui Capone să ofere lui Doria o sumă de bani, pentru ca traficantul să accepte rolul de intermediar în convocarea lui Moran la un rendez-vous fictiv. Locul fixat era un garaj, proprietate a rivalului lui Capone, de pe North Clark Street.
În dimineaţa de 14 februarie 1929, 7 membri ai bandei lui Moran îşi aşteptau şeful în garajul Cartage. Auzind zgomotul pe care-l făceau, deschizându-se uşile glisante de metal, Frank Gusenberg ridică ochii şi avu surpriza să vadă 5 poliţişti în uniformă, cu armele îndreptate spre ei, care îi însoţeau doi civili, ce se legitimaseră ca agenţi ai FBI-ului. După ce le cerură celor 7 actele de identitate, le ordonară să se ducă lângă zidul din fundul garajului, cu mâinile în sus. Convinşi că e vorba de o razie banală şi că nu riscă nimic, gangsterii se conformară. Dar abia ajunseră la locul indicat şi cei doi civili deschiseră focul, cu pistoalele mitralieră luate de la poliţişti.
6 dintre oamenii lui Moron fură ucişi pe loc. Frank Gusenberg supravieţui câteva ore, având vreme să povestească şefului său, sosit întâmplător cu întârziere, felul cum se desfăşuraseră evenimentele. La rândul său, Moran relată totul presei, exprimându-şi certitudinea că la mijloc era mâna lui Capone care, ca de obicei, avusese parte şi de concursul câtorva poliţişti.
Masacrul din ziua Sf. Valentin marcă apogeul carierei lui Capone. Câteva luni după descoperirea cadavrelor din garajul de pe North Clark Street, niciunul dintre rivalii lui nu mai îndrăzni să-l atace într-o formă sau alta, așa cum nici unul dintre acoliții lui nu mai căzu victimă vreunui atentat.
Averea lui Al Capone se apropia, după unele aprecieri, de cifra de 65 milioane de dolari, în slujba lui directă lucrau peste 750 de persoane, alte aproape 5.000 agonisindu-şi existenţa tot de pe urma afacerilor patronate de el. Cel puţin 60% din efectivele poliţiei oraşului Chicago puteau fi regăsite pe statele sale de plată, alături de mai bine de jumătate din magistraţii oraşului. Celebritatea lui Capone depăşise de mult graniţele lumii interlope, ieşind la lumina ziliei şi concurând-o pe cea a vedetelor de cinema şi a politicienilor de prim-plan.
În anturajul Casei Albe se şoptea că însuşi preşedintele Herbert Hoover era gelos pe gloria gangsterului: într-o zi de septembrie a anului 1928, aflându-se într-un hotel din Miami, nu izbutise să-şi ţină proiectata conferinţă de presă, deoarece covârşitoarea majoritate a ziariştilor optase pentru o întâlnire cu Capone, care venise şi el să-şi petreacă o scurtă vacanţă pe frumosul litoral al Floridei.
Al Capone refuză, în acea perioadă, o ofertă a companiei cinematografice Warner Bros, care, în schimbul a 200.000 de dolari, îi cerea autorizaţia de a face un film având ca subiect biografia lui. În acelaşi mod, el respinse propunerea editurii Gowan and Son de a-şi scrie memoriile contra unui avans garantat de 450.000 de dolari şi a unui procent din încasări.
În 1929, Al Capone se opri în Philadelphia, iar acolo el şi acoliţii lui fură luaţi pe neaşteptate şi percheziţionaţi de poliţia locală. La percheziţie, se găsi asupra lor un număr impresionant de pistoale şi niciun permis de port-armă. Judecat imediat de un tribunal de urgenţă, Capone fu condamnat ca un banal răufăcător, la un an închisoare. Ispăşindu-şi pedeapsa mai întîi la puşcăria din Homelsburg şi apoi la Eastern Penitentiary, el se bucură de un regim oarecum deosebit de cel al restului deţinuţilor. Celula sa era înzestrată cu mobilă adusă de la Chicago şi cu un aparat de radio de ultimul tip. Un gardian avea ca misiune specială asigurarea legăturii cu exteriorul și, în primul rând, transportul voluminoasei corespondențe pe care Capone o dicta unui alt deținut, dactilograf de profesie.
După ce-a fost eliberat din închisoare (în martie 1930), Al Capone începu să-şi diversifice „afacerile”. Remarcând ca, de pe urma încăierărilor dintre gangsteri, aveau de suferit adesea magazinele, întreprinderile industriale şi băncile din zona unde se desfăşurau ciocnirile, Capone se gândi să transforme accidentalul în normal şi consecinţele eventuale în perspective certe. Astfel luă naştere aşa-numitul „protection racket”: negustorul care nu voia să-şi vadă prăvălia mistuită de un incendiu, fabricantul care dorea să evite brusca şi misterioasa defectare a tuturor maşinilor sale, bancherul care ţinea să-şi scutească clientela de explozia unei grenade lacrimogene în holul principal al sediului său, sau de inundarea subsolului unde se aflau camerele blindate, aveau la îndemînă o singură soluţie: să plătească pentru „protecţie”. Cel care ocrotea era Capone. Cel faţă de care se efectua ocrotirea era tot Capone. Cel căruia i se plătea protecţia lui Capone împotriva lui Capone era, bineînţeles, Capone.
Totuşi, oamenii de afaceri au considerat drept un sacrilegiu pătrunderea unui gangster în sfînta sfintelor din templul închinat „liberei întreprinderi”. Pentru a pune stavilă irezistibilei ascensiuni a lui Al Capone, ei au început să se organizeze. Sub conducerea lui Robert Isham Randolph, preşedintele Camerei de Comerţ din Chicago, a luat fiinţă „Comitetul civic pentru prevenirea şi pedepsirea crimei”. Prieten personal cu preşedintele Hoover, Randolph şi-a pregătit campania cu minuţiozitate, mobilizând toate resursele pe care i le puneau la dispoziţie înaltele sale relaţii. În jurul lui s-a format un nucleu alcătuit din multimilionarii Galt Moderwell (proprietarul celei mai mari firme de import-export din Middlewest), Baruch Stein (unul dintre cei mai importanţi fabricanţi de blănuri din Statele Unite), George Gore (patronul unei gigantice uzine de conserve de carne), Pat Cunnan (preşedintele Consiliului de administraţie al trustului de confecţii „Everwear”) şi Lloyd Welles (proprietarul a 17 filaturi şi ţesătorii de bumbac).
În încăperile strâmte, pline de praf şi de un vag miros de mucegai ale Departamentului Finanţelor, o puzderie de anonimi contabili, perceptori, inspectori şi alţi funcţionari ai Fiscului american, treceau în revistă, cu răbdare şi minuţiozitate, declaraţiile de impozite pe ultimii 10 ani ale numitului Capone Alphonso, domiciliat la hotelul Hawthorne. De profesiune (declarată) proprietar al câtorva localuri din Chicago şi din suburbiile oraşului, co-proprietar al unei fabrici de firme luminoase, al câtorva spălătorii chimice, al hotelului în care locuia, al unor garaje şi ateliere de reparaţii auto, al unei fabrici de carne conservată şi al alteia de bomboane, al unei firme de import de „chimicale” şi al altor câtorva zeci de întreprinderi mai mari sau mai mici, Capone Alphonso declarase invariabil, cu începere din 1922, un venit anual de 14.000 dolari.
Contabilii, perceptorii şi inspectorii fiscului ştiau, ca şi ceilalţi locuitori ai Chicago-ului, că această sumă reprezenta pentru Capone beneficiile pe câteva ceasuri. Aşa că s-au luat chitanţele semnate de Capone, facturile purtând iscălitura lui, cecurile care-i erau adresate sau pe care le emisese el, notele de plată pe care le achitase, conturile sale la furnizori etc., etc. Vila lui de la Palm Beach (Florida) costase 1.300.000 de dolari; cea de la Santa Monica (California) – 850.000; cele 4 automobile înscrise la serviciul de circulaţie sub numele său valorau peste 600.000 dolari; imobilul dăruit surorii lui, Mafalda, cu prilejul căsătoriei acesteia în decembrie 1930, fusese cumpărat cu 1.630.000 dolari. Pe de altă parte, numai fabrica de carne conservată îi adusese, în 1928-1930, beneficii nete de 2.050.000 dolari. Vânzările licite – de mîncare și băuturi nealcoolice – din localurile sale din Chicago, Cicero și celelalte suburbii îi procuraseră și ele, în perioada 1926-1930, un profit care se ridica la mai bine de 1,5 milioane de dolari. Spălătoriile chimice se dovediseră deosebit de generoase cu co-proprietarul lor: 2.873.000 de dolari, din 1928 până în 1930.
Deşi nu au reuşit să parcurgă în întregime nesfârşitul ocean de hârtii pe care navigase corabia financiară a lui Capone, anchetatorii au putut strânge destule probe pentru a justifica trimiterea lui în faţa justiţiei. Motivele: fraude fiscale, repetate încălcări ale legii contribuţiilor directe, ale taxelor vamale, în valoare totală de 8-13 milioane de dolari.
În mai 1931, Capone înfrunta pentru prima oară un judecător care nu era dispus să se lase cumpărat. Abraham Wilkerson, în vîrstă de 34 de ani, făcea parte din grupul numeroşilor susţinători ai unui om pe care Convenţia Partidului Democrat avea să-l desemneze peste câteva luni drept candidat la preşedinţie, Franklin Delano Roosevelt. Pe Wilkerson îl îngrozea în egală măsură venalitatea magistraţilor şi brutalitatea gangsterilor, mizeria victimelor crizei şi nepăsarea milionarilor, optimismul orb al lui Hoover (care se prezenta din nou în alegeri) şi haosul în care se cufundase economia americană. Conform legii, deşi niciunul dintre cele 68 de capete de acuzare nu fusese infirmat de tribunal, Capone a obţinut eliberarea provizorie, pe o cauţiune de 50.000 de dolari, în aşteptarea procesului.
Acesta începu la 4 octombrie şi dură exact două săptămâni. Armatei permanente de avocaţi şi jurisconsulţi care-l serveau pe Capone i se adăugară numeroşi alţii, astfel încât 83 de somităţi ale baroului american îl apărară cu pricepere, fantezie şi tenacitate de-a lungul frământatelor dezbateri din sala tribunalului. La un moment dat, argumentele invocate de ei păreau atît de convingătoare, încât o mare parte a opiniei publice căpătase convingerea că Al Capone va ieşi basma curată şi de data aceasta.
Însă, judecătorul nu se lăsă impresionat de pledoarii şi pronunţă sentinţa de condamnare: 11 ani de detenţie grea! Capone, deşi neplăcut surprins, cu atât mai mult cu cât i se respinsese şi cererea de punere în libertate provizorie, nu-şi pierdu cumpătul. El îşi punea speranţele în apelul pe care-l introduseseră imediat avocaţii săi şi care se rejudecă în mai 1932.
Dar, între timp, în viaţa politică şi socială a SUA avuseseră foc transformări importante. În noiembrie 1931, Roosevelt obţinuse o victorie zdrobitoare în alegeri, împotriva rivalului său republican, Herbert Hoover. Încă din martie 1932, la propunerea lui Roosevelt, Congresul lua în discuţie respingerea celui de-al 18-lea amendament la Constituţie, care introdusese prohibiţia pe teritoriul SUA. Au fost suficiente câteva luni de dezbateri pentru ca legea prohibiţiei să fie abolită la 5 decembrie 1933 şi, prin votarea celui de-al 21-lea amendament la Constituţie, producţia şi consumul alcoolului să devină legale. Imperiul traficanţilor se prăbuşea şi, odată cu el, dispăreau şi imensele resurse financiare care le permiteau să corupă autorităţile.
Aşadar, Curtea de Apel din Chicago i-a respins recursul lui Al Capone şi a confirmat verdictul lui Wilkerson. Capone declară cu un aer spăşit celor 500 de reporteri care asistaseră la proces: „M-am săturat de viaţa mea de până acum. Pedeapsa pe care o capăt îmi va servi ca lecţie. Când voi ieşi din închisoare, vreau să trăiesc liniştit, alături de familia mea”.
Al Capone fu întemniţat mai întâi la penitenciarul din Atlanta, dar în iulie 1933 a fost mutat în celebra închisoare Alcatraz, situată pe o insulă în golful San Francisco. Al Capone avu de îndurat micile şi marile mizerii pe care i le făceau ceilalţi deţinuţi, mulţi dintre ei foşti complici ai adversarilor săi. Abia în 1936, când constatară că există riscul unei lichidări definitive a faimosului lor prizonier, autoritățile acceptară să-l transfere la infirmeria închisorii din San Pedro.
Eliberat înainte de termen, în 1939, pentru bună purtare, Al Capone îşi respectă, după toate aparenţele, promisiunea. Îmbătrânit şi bolnav, el nu mai participă la nicio acţiune sau întreprindere cu caracter ilicit, mulţumindu-se să-şi redacteze memoriile şi să trăiască din veniturile furnizate de fabrica de carne conservată. Gangsterul nr. 1 al anilor ’20 a murit în ianuarie 1947, cu numai câteva ore înainte de încetarea din viaţă a celui care îi oferise, indirect, posibilitatea de a ajunge pe culmile gloriei: senatorul Andrew Volstead, promotorul prohibiţiei şi al legii care o consfinţise.
