Otrăvirile erau la modă în vremurile Imperiului Roman (şi nu numai atunci) – însă, în acea perioadă ele atinsese apogeul.
Astfel, Livia Drusila, soţia conducătorului roman Augustus, si-a ucis soţul prin presarare de arsenic pe smochinele pe care el le consuma cu placere.
Moartea împăratului Claudius, în anul 54 d.Hr., a dat naştere la diferite interpretări. Soţia sa, Agripina, dorea să-l ucidă pentru că fiul ei, Nero, din altă căsătorie, să se urce pe tron. S-a hotărât să-l otrăvească: etapele acestei crime au fost relatate de mai mulţi istorici, în special de Suetonius şi Tacit. Eunucul Halotus a pregătit mâncarea fatală după instrucţiunile oribilei otrăvitoare Locusta. Era o mâncare de ciuperci comestibile, care au fost impregnate cu suc extras din Amanita phalloides, ciupercă foarte otrăvitoare.
Totuşi împăratul, din plăcerea de a mânca din nou dintr-un fel atât de bun, a vomat, gâdilându-şi omuşorul. Ei absorbise doar o mică doză de otravă, insuficientă pentru a-l omorî. Agripina i-a cerut atunci medicului lui Claudius, Xenofon, să găsească un mijloc să-l ucidă. Sub pretextul că-l ajută pe împărat să vomite din nou, medicul i-a înfipt o pană în gâtlej, după cum arata Tacit. Suetonius spune însă că, din contră, medicul i-a făcut o spălare a stomacului sau i-a dat să înghită o fiertură. Alţii cred că lui Ciaudius i s-a administrat o puternică doza de fiertura de tigva (Lagenaria siceraria) pe cale rectală, pentru că împăratul să nu-i simtă gustul amar. Aceasta ar fi mărit efectele ciupercii otrăvite.
O vom regăsi pe Locusta în acţiune şi într-un alt celebru caz de otrăvire. Ea preparase o otravă fulgerătoare, făcând încercări pe sclavi, otrava pe care Nero, fiul Agripinei, i-o ceruse pentru a-l omorî pe Britannicus, fiul lui Claudius şi al Messalinei. Într-o pagină celebră, Tacit relatează tragica masa, Britannicus stătea de o parte, în tovărăşia altor nobili tineri. Nero şi complicele său, Narcis, au fost nevoiţi să folosească o viclenie pentru a înşela vigilenţa celui care gusta mâncărurile.
Iată ce spune Tacit: „O băutură încă „nevinovată”, dar foarte fierbinte, i-a fost servită lui Britannicus, după ce a fost controlată; el n-a primit-o deoarece era foarte fierbinte şi atunci s-a turnat apa rece în care fusese deja pusă otrava. Aceasta i s-a răspândit în tot corpul cu atâta repeziciune ca dintr-o dată i-au fost retezate şi vorba şi viaţa. Cei ce şedeau alături de el la masă s-au neliniştit. Cei mai puţin prevăzători au fugit; dar cei cu mintea mai ascuţită au rămas la locul lor nemişcaţi, cu ochii pe Nero. Acesta, stând pe patul său şi simulând că nu ştia ce se întâmplase, a spus că nu-i nimic grav: cauza era boala de care suferea Britannicus de mic copil, că îşi va reveni şi ca o să deschidă iar ochii.” Britannicus era, într-adevăr, epileptic.
Cu ce otravă a fost fulgerat Britannicus? S-a vorbit de omag, de arsenic, de cocleală, de cinabru, de un amestec de plumb şi mercur. Dar, ţinând seama de viteza cu care a acţionat otrava, ipoteza cea mai posibilă este folosirea acidului cianhidric.
