Mulţi cunosc episodul omorârii, şi apoi, decapitării de către turci a domnului Grigore Ghica Vodă III, chiar în capitala Moldovei, Iaşi. Cum s-a ajuns la acest eveniment extrem de violent şi grav, mai ales că Grigore Ghica este singurul domn al Moldovei ucis, prin decizia Porții, în exercițiul domniei? În cazul țărilor române, Poarta Otomană a recurs extrem de rar la astfel de măsuri violente și aceasta numai în cazurile în care ea a fost sigură de adeziunea unei foarte puternice grupări a boierimii autohtone.
În istoriografia noastră, s-a spus că Ghica şi-ar fi dorit chiar o anumită independenţă faţă de Imperiul Otoman, şi de aceea, sultanul şi-a trimis reprezentanţii în capitala Moldovei, Iaşi, pentru a-l ucide pe domnul rebel, dar lucrurile nu stau chiar aşa. E adevărat că că cea de-a doua domnie a lui Ghica (1774-1777 – pentru că el mai domnise odată în Moldova între 1764-1767) a fost impusă Imperiului Otoman de către Rusia, ca urmare a condiţiilor internaţionale generate de Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Era evident că motivul impunerii lui Ghica de către Rusia, avea legătură cu planurile politice pe care aceasta le avea în sud-estul Europei, lucru care a produs, pe lângă indignarea Porţii, nemulţumirile Franţei şi Austriei. Fiind ameninţată de către habsburgi şi nefiind ajutată deloc de către Franţa şi Rusia, Poarta va ceda cu de-a sila nordul Moldovei Austriei, adică acel teritoriu pe care austriecii îl vor denumi Bucovina. După acest nefast eveniment, Grigore Ghica a ameninţat că va cere protecţia puterilor străine, ceea ce a întărit suspiciunile Imperiului Otoman şi iritarea Austriei.
În noaptea de 1-2 octombrie 1777, Karahisarlî Ahmed, reprezentantul Porţii Otomane, îl ucide pe Grigore Ghica Vodă III în salonul Beilicului (reședința trimișilor oficiali ai Porții) din Iași şi apoi îl decapitează, capul fiind trimis la Istanbul sultanului otoman. Acest eveniment a produs o puternică impresie în toate provinciile locuite de români.
Adevărul e că Grigore Ghica avea mulţi duşmani, producând nu doar iritarea Austriei sau a Turciei, dar şi a multor boieri autohtoni, care erau nemulțumiţi de preponderența elementelor intruse, greco-levantine, vinovate de săvârșirea a numeroase samavolnicii cu concursul tacit al domnului. Acest conflict a dobîndit caracter acut la sfârșitul lunii septembrie 1777, când un grup de mari boieri s-a refugiat lângă pașa de la Hotin. Grigore Ghica nu a izbutit în tentativele sale de a-i readuce pe fugari în țară.
În 1984, un cercetător român de naţionalitate turcă, Tasin Gemil, după ce are acces în Arhivele de la Istanbul, publică un articol în „Revista Arhivelor”, care aduce mai multă lumină în acest episod. Astfel, conform cu aceste descoperiri, trimisul Porţii pentru mazilirea domnului nu avea ca scop uciderea lui Grigore Ghica Vodă III, ci confiscarea întregii sale averi. Astfel că, în porunca sultanului Abdul Hamid I (1774-1789) din „evasit-I Ramazen 1191” era scris ca Ghica să fie mazilit, iar apoi să fie trimis la Istanbul cu toată familia sa, iar întreaga avere să îi fie confiscată pentru „obiceiul de a fi brutal şi tiranic, pentru felurite împotiviri şi lipsuri şi nepăsare.”
Însă, când domnitorului moldovean i s-a anunțat mazilirea sa – spun sursele otomane – acesta nu s-a supus în nici vreun fel firmanului, ci s-a încumetat să rostească vorbe de ocară, de natură să cauzeze „daune onoarei înaltului meu Stat, arătând astfel fățiș chipul răscoalei și răzmeriței… Dacă i se trecea cu vederea și se dădea îngăduință, revolta și răscoala sa s-ar fi întețit și țara Moldovei ar fi fost scăpată din mână; și, deoarece a devenit limpede că, din această pricină, se va produce un mare necaz”. Potrivit împuternicirii depline ce i se dăduse reprezentantului otoman, acesta a hotărât aplicarea pedepsii cu moartea asupra lui Grigore Ghica Vodă III.
Încă ceva: se pare că domnitorul moldovean nu mai plătise tribut turcilor de vreo 2 ani, aşa că la confiscarea averii sale, nivelul acesteia coincidea cu suma care trebuia plătită către sultan (în jur de 200 de pungi cu galbeni), de unde putem înțelege că domnitorul a „stors” bani de la români, dar i-a păstrat pentru el, netrimiţându-i Porţii.
