La 12 decembrie 1981, ziarul „The Gazette”, care apărea la Montreal (Canada), a publicat un articol intitulat „Dublura”, semnat de I. Heroll, care, timp de 19 ani, a lucrat ca ziarist în URSS. Din material aflăm că în 1935, Stalin a poruncit să se caute în ţară un bărbat care să semene cu el. Curând, insul a fost descoperit, deşi era mai tânăr.
* Într-o seară din septembrie 1935, lângă locuinţa contabilului Evsei Lubiţki, din oraşul Viniţa, se opri un automobil de culoare neagră. Cei din limuzină au intrat repede în casă, dar n-au început să facă percheziţie, cum se proceda, de obicei, în asemenea cazuri. Se vede că nu aveau nevoie de probe împotriva celui pe care vroiau să-l aresteze: „Iată ce este, Lubiţki – i-au zis indivizii. Ia-ţi rămas bun de la familie. Ai să mergi cu noi”.
* Peste două zile, Evsei Lubiţki a fost dus la o vilă confortabilă de lângă Moscova, fiind lăsat în grija a trei servitori, care nu răspundeau la nicio întrebare şi nu intrau în vorbă cu el. Făcea impresia că-s nişte surdo-muţi.
* În continuare, articolul descrie cum, într-o bună zi, au sosit la această vilă croitori, frizeri şi machiori, care s-au apucat de lucru. „După ce au creat noul meu aspect, a spus Evsei Lubiţki, toţi au fost lichidaţi”. De altfel, a fost, apoi, lichidată şi familia lui Lubiţki, fapt despre care a aflat abia după moartea lui Stalin.
* Intrarea totală în noul rol a durat o jumătate de an. În cele din urmă, sosi şi ziua examenului adevărat, susţinut în faţa conducătorului. Şi iată că, la acea vilă, a sosit Stalin să vadă cum i-a fost îndeplinit ordinul. Cu alte cuvinte, să-şi vadă chipul în carne şi oase, fără a recurge la oglindă. „Tătucul popoarelor” a rămas satisfăcut de cele văzute, i-a propus lui Leviţki un coniac şi au băut împreună. În felul acesta, Stalin i-a mulţumit contabilului din Viniţa pentru că a înţeles importanţa misiunii pe care acesta o primise din partea guvernului.
* Curând, Evrei Lubiţki a intrat, cum se spune, în exerciţiul funcţiunii. Prima sa apariţie în public în rolul lui Stalin a fost atunci când conducătorul trebuia să se întâlnească la Moscova cu o delegaţie a minerilor din Scoţia. Sarcina pe care urma s-o îndeplinească era, bineînţeles, una dintre cele mai uşoare, întrucât nu era nevoie de prea mare trudă ca să-i induci în eroare pe mineri: ei nu-l văzuseră pe adevăratul Stalin şi, deci, Lubiţki le-a satisfăcut pe deplin curiozitatea.
* Mult mai important era să joci acest rol, dând dovadă de iscusinţă, în faţa traducătorilor din ţară şi din străinătate, sau chiar a lucrătorilor de la Kremlin – în faţa celor care reuşiseră deja să-l vadă, personal, pe conducător. Dar totul a decurs destul de bine. La vilă avea de toate o mâncare excelentă, filme, femei. Exista şi un număr determinat de oaspeţi, care, în orele libere, aveau misiunea să joace cărţi sau şah cu el şi cărora li se spunea, din timp, să nu-i pună nicio întrebare. Şi nu este exclus cu acest personal de deservire să fi crezut că se afla în faţa adevăratului Stalin.
* Măiestria dublurii era atât de perfectă, încât Stalin încerca, deseori, să facă haz pe seama lui, să-şi bată joc de cei care îl înconjurau. Îl aşeza pe Lubiţki în fotoliul din cabinetul său de lucru de la Kremlin. Asemenea glume le făcea mai ales atunci când trebuia să vină la el Ejov, pentru a-i prezenta rapoarte asupra evenimentelor curente. În momentul respectiv, Stalin stătea în camera de alături, de unde, printr-o ferăstruică mascată, urmărea ceea ce se întâmplă în cabinetul său. Era foarte mulţumit de felul în care Ejov era păcălit.
* „O deosebită satisfacţie – îşi amintea Lubiţki, cu un sentiment de nostalgie – o aveam atunci când frecventam teatrele”. Spectatorii, văzându-l pe conducător, se sculau în picioare şi începeau să aplaude mai furtunos decât pe actori. Şi nimănui, desigur, nu-i putea trece prin cap că îl aplaudă pe Evsei Lubiţki, nu pe Stalin.
* Şi, totuşi, cel mai înalt şi măreţ sentiment, care nu poate fi comparat cu nimic în lume, îl trăia Evsei Lubiţki atunci când apărea în faţa a mii şi mii de oameni la tribuna Mausoleului, în zilele de 7 noiembrie sau la 1 mai, când avea misiunea să salute demonstranţii. Aceştia din urmă nu ştiau, desigur, că persoana care le zâmbeşte de la tribuna festivă nu este „conducătorul lor iubit”. Ei nu puteau şti că, în acele momente, adevăratul Stalin stătea ascuns în birou sau, poate, la vila sa, temându-se de public, fiindu-i frică de toţi cei ce se aflau în afara Kremlinului şi în care nu vedea altceva decât duşmani ai poporului. Apropiaţii conducătorului – V. Molotov, L. Kaganovici, G. Malenkov – ştiau, bineînţeles, că la tribună, alături de ei, se afla dublura lui Stalin. „Ţin minte, continua să povestească Lubiţki, cu câtă ură se uitau aceşti oameni la mine. Nu ştiu care era cauza, poate că şi ei ar fi vrut să aibă dubluri?”
* În 1952, Lubiţki a fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă în Extremul Orient. Nu credea că va mai scăpa vreodată de acolo. După câteva luni de lagăr, în ziua în care urma să fie trimis pe o insulă din Marea Albă (de unde nu se mai întorcea nimeni, aceasta echivalând, cu condamnarea la moarte), a sosit vestea încetării din viaţă a lui Stalin. Lubiţki a fost eliberat, fiindu-i impus un angajament prin care îşi lua obligaţia să locuiască în Asia centrală, să nu spună nimănui ce s-a întâmplat cu el.
* Evrei Lubiţki a încălcat promisiunea o singură dată: atunci cînd i-a povestit ziaristului istoria vieţii sale, cerându-i să jure că n-are să divulge nimănui acest lucru, atâta timp cât va fi el în viaţă. Ziaristul a fost fidel acestui jurământ, dând publicităţii cele auzite de la el doar după dispariţia sa. În 1981, când inima pensionarului Evsei Lubiţki, ce locuia în oraşul Duşanbe, a încetat să mai bată, în presă nu a apărut niciun necrolog. Numele său nu spunea nimic publicului. Acest om simplu a fost silit să piardă tot ce avusese mai scump pe pământ, inclusiv „eul” său propriu, jucând rolul lui Stalin în faţa lumii, pentru ca niciun om de bună credinţă să nu poată vedea ochii adevăratului tiran.
