Imediat după venirea comuniştilor la putere în România, hotărârea de a construi Canalul Dunăre – Marea Neagră fusese adoptată de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR) și de către Consiliul de miniștri al Republicii Populare Române la 26 mai 1949. Propaganda oficială a utilizat întreg arsenalul de mijloace ce-i stătea la dispoziție spre a explica opiniei publice rostul și însemnătatea Canalului. Care era, de fapt, rostul real, adevărat al Canalului? Răspunsul adevărat s-a aflat prin 1958, în împrejurări destul de neobișnuite pentru stările de lucruri din România.
Într-una din zile, Gheorghiu-Dej invită la el acasă pe unul din scriitorii notorii cu care purtă o lungă convorbire-confidență, la o cafea. A fost, foarte probabil, un act premeditat: versiunea lui Gheorghiu-Dej trebuia să ajungă la cunoștința scriitorilor și altor cercuri de intelectuali români. Dintre aceștia, Marin Preda a notat cu multă grijă acea convorbire, pe care a și introdus-o în cartea sa: „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Gheorghiu-Dej a povestit următoarele: „Prin 1948, nu la mult timp de la naționalizare, când economia părea a se fi împotmolit rău de tot, când lipsurile în aprovizionare deveniseră alarmante și când disensiunile, sus, atinseseră un prag de nu se mai știa unde vor duce, m-am hotărât să mă duc la Stalin. M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova și am fost cazat într-un hotel, fără protocol și fără comunicate de presă. Acolo, în hotel, am stat nemișcat lângă telefon 3 zile. Mi s-a spus că tovarășul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească”.
Gheorghiu-Dej i-a înfățișat lui Stalin situația: treaba nu merge, că muncitorii o duc greu, țăranii stăpânesc piața după bunul lor plac, burghezia se uită la ce se întâmplă și râde de noii guvernanți, lansează anecdote pe seama lor. Și a mai fost vorba de Ana Pauker și Vasile Luca, ca deviaţionişti. Stalin l-a ascultat în tăcere, și-a scos, la urmă, pipa din gură și i-a spus: „Bine, Gheorghe, am să mă gândesc la problemele voastre; întoarce-te la hotel și îți dau eu de veste când ne revedem”. Și au trecut alte 3 zile de așteptare încordată, Gheorghiu Dej aflându-se alături de telefonul ce parcă uitase să mai sune. Dar în cele din urmă a sunat.
În chestiunea cadrelor burgheze care râdeau de comuniştii ajunşi la putere și lansau anecdote reușite, Gheorghiu-Dej povesteşte: „Stalin mă luă de braț și mă duse în fața unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întâlnire. El luă în mână un băț, îl puse pe undeva pe lângă Cernavodă și apoi de acolo făcu harști cu el până pe lângă Constanța. Pe aici, zise, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și îl trimiți acolo ca să-i sape pe toți ăștia care râd de voi. Să lanseze de acolo anecdote, dacă or să mai aibă chef. Și dai două lovituri deodată: fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, și deschizi o cale spre mare și scapi și de acești inși glumeți…” Pe scurt: un Gulag românesc, după cel mai autentic patent stalinist.
