Pe 18 septembrie 1907, la St. Petersburg (Rusia) se semna între Rusia şi Marea Britanie, o convenţie cu privire la Persia, Afghanistan şi Tibet. În acest articol, vom vorbi despre această convenţie în legătură cu Tibetul.
– Majestatea Sa, împăratul tuturor Rusiilor, şi Majestatea Sa, regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, şi al teritoriilor britanice de peste mări, împărat al Indiilor, animaţi de dorinţa sinceră de a reglementa printr-un acord reciproc diferite chestiuni cu privire la interesele statelor lor pe continentul asiatic, au hotărît să încheie acorduri destinate să prevină orice cauză de neînţelegere între Rusia şi Marea Britanie privind aceste chestiuni şi au numit, în acest scop, în calitatea de plenipotenţiari ai lor pe Majestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor pe: Mareşalul Curţii Sale, Alexandru Isvolsky, ministrul afacerilor străine, Majestatea Sa regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi al teritoriilor britanice de peste mări, impărat al Indiilor, pe Prea Onorabilul Sir Arthur Nicolson, ambasadorul său extraordinar şi plenipotenţiar pe lingă Majestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor, care, după ce şi-au comunicat puterile lor depline, găsite în bună şi cuvenită formă, au convenit asupra celor ce urmează:
(…) ÎNŢELEGERE PRIVIND TIBETUL:
– Guvernele Rusiei şi Marii Britanii, recunoscând drepturile suzerane ale Chinei asupra Tibetului şi considerând că, datorită situaţiei sale geografice, Marea Britanie are un interes special să vadă regimul actual al relaţiilor externe ale Tibetului menţinut integral, au convenit asupra următorului aranjament:
– Cele două înalte părţi contractante se angajează să respecte integritatea teritorială a Tibetului şi să se abţină de la orice ingerinţă în administraţia sa internă. Conformându-se principiului admis al suzeranităţii Chinei asupra Tibetului, Rusia şi Marea Britanie se angajează a nu trata cu Tibetul decât prin intermediul guvernului chinez. Acest angajament nu exclude totuşi legăturile directe ale agenţilor comerciali englezi cu autorităţile tibetane, prevăzute prin art. V al convenţiei din 7 septembrie 1904 între Marea Britanie şi Tibet şi confirmate prin convenţia din 27 aprilie 1906 între Marea Britanie şi China; el nu modifică nici angajamentele asumate de Marea Britanie şi China în virtutea art. I al numitei convenţii din 1906.
– Se înţelege că budiştii, atât supuşi ruşi, cât şi britanici, pot intra în legături directe pe teren strict religios cu Dalai Lama şi cu ceilalţi reprezentanţi ai budismului în Tibet, guvernele Rusiei şi Marii Britanii se angajează, atât cât va depinde de ele, a nu admite ca aceste legături să prejudicieze stipulaţiile din prezentul aranjament.
– Guvernele rus şi britanic se angajează, fiecare în ce-l priveşte, a nu trimite reprezentanţi la Lhasa. Cele două înalte părţi se angajează a nu încerca sau obţine, nici în contul lor propriu, nici în favoarea supuşilor lor, nicio concesiune de căi ferate, drumuri, telegraf şi mine sau alte drepturi în Tibet. Cele două guverne sunt de acord că nicio parte din veniturile Tibetului, fie în natură, fie în numerar nu poate fi angajată sau alocată Rusiei şi Marii Britanii, cât şi supuşilor lor.
