Richard Wagner (1813 – 1883) a fost un compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical. Poate cea mai frumoasă operă muzicală a sa a fost „Tristan şi Isolda” (1865), despre care avem următoarea istorie.
În 1848, izbucnește la Dresda o măruntă mișcare revoluționară, un fel de foc de paie, de doar de câteva zile. Printre insurgenți îl întâlnim pe Wagner, dornic întotdeauna de a răsturna trecutul și a-l preface. Mișcarea este însă curând reprimată de către trupele prusiene și Wagner, compromis, se refugiază la Chemnitz, de unde (aflând că un mandat de arestare se lansase împotrivă sa) se refugiază la Zurich, în iunie 1849. Exilul avea să dureze 12 ani și constituie perioada cea mai fertilă din viața sa.
Ne aflăm la Zurich în anul 1852. Un bogat comerciant vine să se stabilească aici cu tânăra sa soție. Wesendonk, deși negustor, avea preocupări artistice și aflând că Wagner se află în Zurich, cunoscându-i trecutul atât de aventuros, se interesează sincer de destinul genialului exilat, intrând în legătură cu el. Încetul cu încetul, o prietenie tandră se stabilește între d-na Wesendonk Wagner și, cu toată gelozia crescândă și manifestă a soției sale, Wagner se abandonează din ce în ce mai mult acestei legături, rămasă până la sfârșit idealistă, nepământească.
Prietenia celor trei creștea pe zi ce trece. Soții Wesendonk nu se sfiesc să propună marelui lor amic o locuință comodă, în chiar vecinătatea somptuoasei lor viile. Aici îl regăsim pe Wagner senin și liniștit, într-o pace visătoare și melancolică, având în față panorama superbă a lacului și Alpilor. În acest cadru, orgoliosul său geniu creează capodopere fără seamăn. Aici se naște „Tristan și Isolda”, inspirată de dragostea lui bolnavă pentru d-na Wesendonk. Spre sfârșitul anului 1857 primul act este scris. Dar pasiunea lui creștea și nici prietena lui nu mai putea ascunde că îl iubește. Totuși dragostea lor sfârșește bizar, nu printr-o legătură mai apropiată, mai omenească, ci printr-o renunțare totală, definitivă. În atmosfera acestei drame sufletești, care mocnea sălbatic în inima sa, Wagner a scris monumentala lucrare muzicală.
Plecat să-și uite dragostea, îl regăsim la Veneția, cu părul încărunțit, fără bani, îndurând cele mai cumplite lipsuri. Aceasta era atmosfera în care Wagner continuă să-și scrie opera. După scurte peregrinări prin orașele Apusului, norocul începu să-i surâdă. Ludovic II, regele Bavariei îl aduce la Curte în 1864. Astfel, îi fu dat să-și vadă reprezentată un an mai târziu opera chinuită, în care se regăseşte tot zbuciumul și suferința iubirei sale. Dar „Tristan și Isolda” a constituit o încântare numai pentru Ludovic II și compozitor. Publicul de la Munchen nu prea pricepuse mult din întreaga capodoperă. Dar influența lui Schopenhauer este dominantă.
Isolda, principesă de Irlanda, contrar voinței sale, este logodită cu regele Marke al Cornualiei. O vedem pe nava care o duce spre curtea regelui, invocând tristă, moartea. Nepotul și omul de încredere al regelui, cavalerul fără teamă Tristan, conduce corabia. E grav și preocupat. Dar o patimă fără de seamăn îi unește pe cei doi eroi, din clipa în care au băut o cupă ce conținea un filtru vrăjit al dragostei. Ei se abandonează beției amoroase, când corabia ajunge în țara regelui Marke. După așteptări, amanții se reunesc într-o noapte de iubire și de extaz. Regele îi surprinde: De ce oare l-a trădat Tristan? Acesta, fără a-i spune taina balsamului vrăjit, se ridică până la renunțare, până la sacrificiul morții, fiind grav rănit de spada unui credincios al regelui, dornic să repare onoarea stăpânului. Bolnav, muribund, cavalerul agonizează. Credincioasa Isolda îl va regăsi, dar prea târziu. Tristan moare chiar în clipa sosirei ei. La rându-i, Isolda moare alături de el, în extaz, știind că astfel va fi unită cu Tristan pentru veşnicie. Wagner a simplificat subiectul la minim. Partea simfonică însă, acest monument de creație și genialitate, este formidabilă.
