Pe 7 iulie 1572, prin moartea regelui Sigismund-August, se stinge dinastia Iagellonilor din Polonia. Numeroși candidați încearcă să ia succesiunea: arhiducele Ernest de Hasburg, fiul împăratului Austriei; Henric de Valois, duce de Anjou, fratele regelui Carol al-IX-lea al Franței; Ivan al IV-lea cel Groaznic, țarul Rusiei; regele Ioan al Suediei, Frederic de Brandenburg, ducele Prusiei și Ștefan Bathory, principele Transilvaniei.
Ideea ridicării lui Henric de Valois pe tronul Poloniei și a formării unui bloc dunărean sub influența franco-turcă a venit din sferele otomane, în iunie 1570 marele vizir otoman propunând căsătoria principelui Transilvaniei cu Margarola de Valois, adăugând că, la moartea regelui polon, turcii vor susține candidatura lui Henric de Valois care urma să se căsătorească cu moștenitoarea tronului Poloniei și-i vor da „toată Valahia şi Moldavia”.
Moartea lui Sigismund-August provoacă o succesiune de negocieri între capitalele europene, care duc la alegerea lui Henric de Valois. Între 2 și 4 septembrie 1572, episcopul d’Acqs scria din Constantinopol ducelui de Anjou că a avut o întrevedere cu ambasadorul Poloniei care se arată favorabil planurilor franceze. La 18 august părăsea Parisul Jean de Montluc, episcop de Valence, trimis să pregătească în Polonia candidatura lui Henric. Polonezii erau asiguraţi că regele Franței va încerca să readucă Moldova sub dominația Poloniei, cum a fost în vechime, „fie că va trebui să o silească prin bună înțelegere, fie prin forță”.
Agentul arhiducelui Ernest raporta Papei că pe 6 noiembrie 1572 au venit în Dieta poloneză doi gentilomi în numele ambasadorului Franței, cu promisiuni bogate: pace cu turcii și cu principii imperiului, bani pentru războiul cu rușii şi unirea cu Moldova. Zvonurile acestea sunt acreditate de atitudinea aparent favorabilă a Porții Otomane. La 30 noiembrie 1572, regele francez Carol al IX-lea a cerut să i se mulțumească sultanului, deoarece a aflat că Poarta Otomană este favorabilă candidaturii lui Henric ca rege al Poloniei, promițând că, în cazul alegerii lui, Constantinopolul va acorda Moldova și Valahia coroanei polone. Atitudinea aceasta e confirmată de Languet, care scria din Dresda în aceași zi ducelui Saxoniei că turcii ar fi promis polonezilor cedarea Moldovei dacă aleg la tron pe principele francez.
Dar, toate aceste relatări pot fi autentice? Căci greu s-ar putea înțelege ca turcii să se despartă fără profit de o parte din teritoriile supuse. Interesant e că în decembrie 1572, unul din punctele principale cerute de Dieta poloneză pentru alegerea ca rege a lui Henric de Valois, era acela ca el să obțină de la Poartă dreptul de a numi pe palatinii Moldovei, după cum s-a mai făcut în trecut, şi nu ca să-i pună sultanul (cum se făcea atunci). Acești palatini ar plăti turcilor aceleași dări și tributuri ca până atunci. Carol al IX-lea a găsit acest punct de mare importanță pentru binele și mărirea fratelui său. El considera concesiunea că nu ar fi greu de acceptat, deoarece turcii nu ar suferi nicio diminuare din ceea ce li se plătea anual; pe de altă parte, va fi o ocazie de a ține poporul moldovean într-o mai mare mulțumire și a evita inconvenientele de până atunci, când au fost uciși de popor unii din palatinii puși de sultan, din cauză că suportau greu conducerea lor. În schimb, Henric promitea că nu va pune niciodată pe tronul Moldovei un palatin de credința căruia sultanul s-ar îndoi vreodată.
Aşadar, în decembrie 1572, Henric se angaja ca atunci când va ajunge pe tronul Poloniei, să numească palatinii Moldovei, cum se obișnuia odinioară, acești palatini continuând a plăti turcilor tributul și birurile ca mai înainte. Promisiunea lui e întărită de scrisoarea regelui Franței din 21 decembrie 1572 care urma a fi adusă la cunoștința membrilor Dietei poloneze, odată cu declarația fratelui său.
La 13 martie 1573, episcopul d’Acqs anunța câteva modificări în ceea ce privește mersul negocierilor la Constantinopol: „Cât despre ceea ce doresc seniorii acelei țări (ai Poloniei), cum spune depeșa voastră către rege, ca acest principe (sultanul) să le cedeze dreptul de a putea numi palatini în Moldova plătind tributul obișnuit, este un lucru pe care pașa (marele vizir Mahomed Socoli) l-a înlăturat repede, fără a întrebuința șiretenia sau disimularea. Și, pentru ca noi să nu rămânem fără posibilitate de acțiune într-o afacere de așa mare importanță, din cauza lipsei de îndeplinire reală sau aparentă a acestei condiții, i-am propus mai multe variante, prin care lăsăm să întrevadă că ne-am fi mulțumit cu forma și că el ar fi putut să păstreze fondul; i-am dat să înțeleagă ca, pentru a-și ajuta prietenul cel mai bun (Franța) în nevoie, mai ales când acesta l-a sprijinit atât de mult în ultimii doi ani, n-ar trebui să facă caz de conștiință din promisiunea ce ar face seniorilor electori de a le acorda ceea ce au cerut prin mijlocirea Maiestății Sale (Carol IX), cum a făcut actualul sultan Selim defunctului rege Sigismund, când i-a cerut ajutor contra fratelui său Baiazid; și că nu vor fi obligați să-și țină promisiunile din urmă, cum nu le-au ținut nici pe cele dintâi”.
Ambasadorul francez arată vizirului că Turcia nu poate pierde nimic făcând această promisiune: „Dacă numitul senior este ales rege, nu seniorii poloni, ci el va avea dreptul să ceară îndeplinirea promisiunii pomenite, lucru pe care nu-l va face pentru a nu supăra pe prietenul său (Sultanul), deoarece îl interesează regatul Poloniei, nu după palatinatcle Valachiei”. Faţă de toate aceste manevre diplomatice, care arată lipsa de scrupule a Curții franceze și dorința de a atinge rezultatul favorabil cu orice mijloace, marele vizir refuză să încheie tranzacția. Promite în cele din urmă că va trimite un ceauș cu o scrisoare către Dieta poloneză, prin care va cere acesteia să aleagă pe Henric de Valois, dacă nu se va putea pune de acord pentru alegerea unui băștinaș.
Grație abilității diplomaților francezi, eșecul tratativelor din Constantinopol privitoare la cedarea Moldovei nu este cunoscut îndată de cei interesați. La 31 martie 1573, ambasadorul imperial din Constantinopol, Carol Rym, anunța curtea din Viena că niște scrisori sosite cu o zi înainte din Varșovia dădeau data alegerii, fixată la 16 aprilie; partida franceză, după spusele corespondentului său, promitea în cazul alegerii ducelui de Anjou – încheierea unui tratat între Franța și Turcia, prin care Moldova era cedată statului polon. La 9 aprilie, solia trimisă de curtea imperială din Viena la Varșovia, pentru a asista la dieta electorală, se îndoia totuși de zvonul că turcii vor ceda atât de ușor Moldova, mai ales că Imperiul Otoman păstra tendința de a-și mări teritoriul, nu de a-l micșora.
Discursul ținut de episcopul de Valence, Jean de Montluc, la Varșovia, în 10 aprilie 1573, vorbea despre viitoarea mărire a statului polon sub domnia principelui francez, vorbind şi despre concesia Turciei de a ceda Moldova Poloniei: „(…) Valachiam Turca in gratiam ducis concederent”.
La 16 mai 1573, nobilii polonezi l-au ales până la urmă pe Henric ca rege al Poloniei. El a fost încoronat pe 21 februarie 1574 la Cracovia, însă în acelaşi an, fuge pe ascuns din Polonia, părăsindu-și tronul, pentru a putea lua succesiunea fratelui său, Carol IX-lea în Franța, care tocmai murise. Ușurința cu care renunță la o coroană pentru care se pusese atâtea străduințe, ne arată că nu se putea conta pe putința lui de a realiza promisiunile făcute înainte de alegere. Absența lui Henric a provocat o criză constituțională pe care Parlamentul a încercat să o rezolve notificând-l pe Henric că tronul lui va fi pierdut dacă nu se va întoarce din Franța până la 12 mai 1575. Neîntoarcerea sa a determinat Parlamentul polonez să declare tronul vacant.
