Cine nu ştie legenda Meşterului Manole? Meșterul Manole este personajul principal al baladei populare „Monastirea Argeșului”. El este, potrivit legendei, cel care a proiectat și construit Mănăstirea Curtea de Argeș, pe vremea lui Negru Vodă şi, pentru a-i ieşi construcţia, a trebuit s-o zidească pe scumpa sa soţie, Ana.
Cu descifrarea legendei „Meşterul Manole” s-au ocupat mai mulţi autori, între care Mircea Eliade şi Lucian Blaga care sunt, fără îndoială, cei mai calificaţi. Mircea Eliade, făcând apel la istoria religiilor comparate, ajunge la concluzia că această legendă reprezintă un ritual de sacrificiu. Lucian Blaga, în drama „Meşterul Manole” încearcă să găsească o explicaţie ştiinţifică legendei.
Numărul de aur
Vitruviu (70 î.Hr.-15 d.Hr.) a fost arhitect, inginer şi scriitor roman. El a lăsat un tratat de arhitectură ce a fost descoperit, descifrat şi utilizat de constructorii arhitecţi ai Renaşterii. În acest tratat, Vitruviu demonstrează, printre altele, că la baza construcţiilor celor mai reuşite se impune, condiţie sine qua-non, legea armoniei cosmice reprezentată print-un corp uman ce respectă proporţia ideală – numărul de aur. Şcoala pitagoreică a descoperit şi impus lumii antice legea numărului de aur, adică raportul ce dă rezultatul 1,618033. Numărul de aur pentru antici era un raport ce asigura armonia între macrocosmos, cosmos şi microcosmos. Grafic acest raport se determină în funcţie de latura pentagonului stelat ce taie raza cercului trigonometric în segmente ce sunt în raport de 1,618033.
Agrippa a prezentat omul cosmic drept cel mai armonios proporţionat, arătând că la acesta ombilicul împarte corpul în raport de 1,618033.
Se cunoaşte că până în prezent numărul de aur a fost utilizat de Leonardo da Vinci, Michelangelo şi în special de cei ce au construit bisericile gotice. În antichitate, la construcţia templelor se aplica relaţia templu – cosmos – om, utilizând armonia corpului omenesc, ce intra astfel în relaţie directă cu armonia cosmică prin armonia construcţiei. Omul cosmic trebuie, deci, să fie socotit cel la care toate elementele corpului (interioare şi exterioare) sunt armonizate matematic în acest raport de aur.
Sacrificiul uman pentru construcţia unei biserici
Includerea unei figuri umane în construcţia unei clădiri – ca temei pentru o justă proporţie, în scopul unei stabilităţi sigure – ne conduce cu gândul la o manifestare a acestei idei în legenda „Meşterul Manole”. Legenda în forma actuală reprezintă varianta antică alterată de influenţele bizantine, deoarece marii exegeţi ai Bizanţului nu admiteau dimensiunile unui corp bărbătesc, femeia reprezentând matricea cosmică, prin ea luându-se, în concepţia lor, legătura cu Cosmosul.
La inceput se dau indicaţii asupra locului unde trebuie construită această biserică: „Un zid părăsit / Şi neisprăvit”. În munţi, construcţiile nu se înalţă în orice loc (se cunoaşte că trebuie respectate anumite condiţii bio-geo-morfologice şi bio-meteorologice), iar în concepţia Bizanţului bisericile se construiau pe locurile vechilor temple păgâne, ca simbol al distrugerii cultului păgân.
În versurile „Dar orice lucra / Noaptea se surpa”, se atrage atenţia de la început asupra necesităţii respectării legii proporţiilor pentru ca lucrarea să nu fie sortită eşecului.
În versurile „Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari / Cu Manole zece / Care-i şi întrece”, se identifică cifra 10 (decada). Decada este al patrulea număr triunghiular şi este numărul simbolic al Universului. Vitruviu spune că „numărul 10 este acela care, după doctrina pitagoreică, este cel mai desăvârşit dintre numerele posibile”.
În legendă se poate identifica şi cifra 2 (doi), formată din domnitor şi cioban. Se cunoaşte că în antichitate, la egipteni, ciobanul simboliza pe faraon. Cifra 2 va fi utilizată pentru a multiplica sau a împărţi. Cifrele 10 şi 2 sunt cheile de dezlegare a legendei.
Datele de construcţie pe verticală a mănăstirii le găsim echivalente cu părţi ale construcţiei corpului uman, înmulţite cu 2×10, în versurile: „Zidul se suia / Şi o cuprindea / Pân’ la gleznişoare / Pân’ la pulpişoare… / Pân’ la costişoare / Pân’ la tâţâşoare / Pân’ la buzişoare / Pân’ la ochişori… Încât vai de ea / Nu se mai vedea…”
Pe orizontală, construcţia are la bază un dreptunghi, în care latura mare corespunde distanţei între braţe a femeii cosmice, iar latura mică – depărtării dintre picioare. Aceste laturi ale dreptunghiului respectă proporţia ideală (numărul de aur) şi în el se poate construi spirala logaritmică din şirul lui Fibonacci.
Numele arhitectului – Manole – dacă, admitem că rădăcina provine de la etimonul indo-germanic „man” care înseamnă „gândire, om” – arată că el este continuatorul şcolii de arhitectură bazată pe tradiţiile lui Zalmoxis, vechiul zeu la daci. Se ştie că lui Zalmoxis i se mai spunea şi Ghebeleizis, iar „Gheb” se traduce prin „cap”, tot cu înţelesul de om. Extrapolând fenomenul – numele de „om” dat meşterului care şi el sacrifică o fiinţă pentru a lua legătura „cosmică” – se ajunge astfel la explicarea caracterului arhaic al legendei.
Construcţia unei biserici după modelul matematic al unei femei demonstrează că în spaţiul de circulaţie al legendei „Meşterului Manole”, cei ce practicau arhitectura aveau cunoştinţe superioare, fiind posibil să fi cunoscut tratatul lui Vitruviu.
