Romanul „Shogun” este aparent povestea unui marinar englez, John Blackthorne, pilotul unei nave olandeze, Erasmus, cu echipaj olandez, care naufragiază în primăvara anului 1600, pe ţărmul peninsulei Izu, pe plaja satului Anjiro, la peste 100 km sud de actuala capitala niponă, Tokio. Japonia mult dorită de supravieţuitorii unei îndelungate şi dure expediţii pe marile oceanele lumii se dovedesc a nu fi limanul sperat, ci o ţară închisă, ostilă străinilor, stăpânită de militari pentru care viaţa, mai ales şi unui străin, nu avea nicio valoare.
Blackthorne începe să caute cu disperare căile şi mijloacele de supravieţuire, implicându-se, graţie inteligenţei şi resurselor sale fizice şi intelectuale, într-un proces de cunoaştere atât de profundă a noii societăţi, încât reuşeşte să pătrundă în rândurile castei conducătoare şi să-şi asigure prietenia şi protecţia unuia dintre cei mai puternici oameni de pe acele meleaguri, Toshio Toranaga, mare nobil şi conducător militar. El este, totodată, eroul unei înduioşătoare poveşti de dragoste cu Mariko, soţie de samurai şi femeie samurai care îl însoţeşte permanent şi are misiunea să-l iniţieze în cunoaşterea limbii şi societăţii nipone, fiind implicat, de asemenea, în hăţişul complicatelor intrigi, al luptei pentru putere dintre mai marii arhipelagului nipon.
Deşi rămâne o operă de ficţiune, „Shogun” are la bază o documentaţie severă, iar unele pasaje consemnează lapidar şi precis evenimente istorice reale, prezentate ca atare, cum sunt invaziile mongole din 1271 şi 1284, venirea portughezilor în arhipelag, istoria shogunatului, câteva dintre cele mai cunoscute lupte din a doua jumătate a secolului al XVI-lea etc.
Deşi acţiunea romanului se desfăşoară în perioada aprilie-septembrie 1600, autorul face incursiuni largi în istoria celor 5 secole care preced momentul respectiv. Este vorba de un moment de răscruce al istoriei japoneze, la capătul unor evoluţii seculare ale căror consecinţe se fac simţite până în zilele noastre. Aceste evoluţii au fost declanşate odată cu instituirea shogunatului.
Shogunatul – formă de guvernământ în Japonia timp de 7 secole
Shogunatul este o formă de guvernământ militară, specific japoneză, ereditară, bazată pe samurai, faimoşii războinici ai Japoniei de odinioară, în condiţiile existenţei unei autorităţi monarhice, nominal supremă, de asemenea, ereditară. Shogunul, „marele general care-i supune pe barbari”, era nominal comandantul militar suprem şi, în realitate, conducătorul absolut al ţării. El exercita, însă, puterea în numele împăratului, care îi încredinţa lui şi urmaşilor săi sarcina de a guverna.
Shogunatul a cunoscut, ca şi instituţia imperială, o evoluţie similară, mulţi dintre shoguni fiind doar nominal conducătorii ţării, puterea reală fiind exercitate fie de regenţi, în cazul regenţilor Hojo, fie de consilieri din anturajul său, în timpul perioadei Edo (1603-1867).
Shogunatul a fost instituit în 1192 şi a fost abolit în 1867, această perioadă constituind Evul Mediu japonez. El a apărut pe fondul slăbirii influenţei curţii imperiale şi a nobilimii de la Curte, ca urmare a luptelor pentru putere, societatea japoneză fiind marcată de persistenta clanurilor semiautonome, favorizată şi de relieful montan, cu puţine căi de legătură între zonele locuite. De-a lungul întregii istorii premoderne nipone, şefii clanurilor s-au comportat ca nişte monarhi locali cvasiindependenţi, de multe ori în conflict cu autoritatea centrală. Reflexe ale acestei evoluţii pot fi depistate şi astăzi, în special în modul de constituire şi în mecanismul de funcţionare a fracţiunilor din cadrul unor partide politice şi în păstrarea spiritului de clan, în general, în viaţa politică şi administrativă a ţării, graţie şi faptului că în împărţirea administrativă actuală se păstrează, în mare măsură, limitele vechilor unităţi administrative, datând încă din secolul al VI-lea.
Samuraii – încă de la sfârşitul secolului al IX-lea
Spre sfârşitul secolului al IX-lea, procesul era deja foarte avansat, putându-se vorbi de apariţia samurailor şi a clanurilor. Samuraii – cuvântul însemnând „slujitor la curtea imperială sau la cele nobiliare” – erau luptători însărcinaţi cu apărarea clanurilor militare. Ei încep, de acum, să-şi facă tot mai puternic simţită prezenţa în societate, iar în 939, două din clanurile militare cele mai puternice, de descendenţă imperială, Taira şi Minamoto, îşi fac intrarea pe scenă politică, sfidând autoritatea centrală.
Certurile frecvente între clanuri, între templele budiste şi sanctuarele shintoiste înarmate au făcut ca dezordinea să crească concomitent cu slăbirea autorităţii centrale care se vedea uneori constrânsă să apeleze la clanurile mai puternice pentru păstrarea ordinii, inclusiv în capitala imperială, Heiankyo (Kyoto de astăzi).
Certurile dintre diferitele ramuri ale familiei Fujiwara și recurgerea la sprijinul armat al unor clanuri i-au adus în acelaşi timp pe samurai aproape de putere, astfel încât nobilii se vor vedea în curând în situaţia de a fi la cheremul celor pe care ei îi chemaseră în ajutor. În 1086 clanul Minamoto înăbuşise o revoltă în nord-estul insulei Honshu asigurându-şi dominaţia în estul ţării, iar în 1135, clanul Taira lichidează bazele piraţilor din Seto Naikai, Marea Interioară, instituindu-şi controlul asupra vestului ţării.
În 1156, Hagen-no-Bani, dezordinile din Kyoto, declanşate de rivalităţile din sânul familiei Fujiwara sunt înăbuşite de cele două clanuri, dar în 1159 forţele lor armate intră în conflict, victoria revenind familiei Taira.
Instituirea shogunatului
Conducătorul clanului Taira, Takano-Kiyomori (1118-1181), a obţinut, în 1167, în mod oficial, puterea pe care a deţinut-o până la moartea sa, în 1181. Prin intrigi, căsătorii politice, similare celor practicate de nobilii Fujiwara, prin asasinarea rivalilor şi brutalităţi de tot felul, Taira Kiyo mări a ajuns să cumuleze treptat funcţiile guvernului central, inclusiv pe cea de Dajo Daijin, echivalentă cu cea de prim-ministru de astăzi, instituind un nou stil de guvernare militară, ce avea să fie ulterior perfecţionat. În 1180, şeful clanului rival, Minamoto-no-Yoritomo (1147-1199) în armele împotriva familiei Taira şi după 5 ani de lupte obţine victoria finală asupra adversarilor. Aceste lupte şi perioada cu clanul Taira s-a aflat la putere sunt descrise în epopeea „Haike Monogatari”. Această epopee constituie, de fapt, debutul real al samuraiului în artă, literatură şi spiritualitatea niponă.
După înfrângerea rivalilor săi, Yorimoto i-a răsplătit vasalii dându-le domeniile foştilor săi adversari, creând pentru ei funcţia de Jito, administrator, grupaţi pe provincii, sub conducerea unui Shugo, protector. Apoi, Yoritomo a înfiinţat la Kamakura, o mică localitate aflată la 50 kilometri distanţă de Tokio de astăzi, o administraţie naţională numită Bakufu. El a lăsat intactă conducerea de la Kyoto, dar guvernarea ţării se afla, în realitate, în mâna militarilor. Alegerea acestui loc drept reşedinţă a fost motivată de necesitatea de a fi departe de curtea de la Kyoto pentru ca militarii să nu fie contaminaţi de slăbiciunile nobililor de la Curte.
Totodată, pe domeniile tuturor vasalilor săi, Yoritomo şi-a trimis observatori proprii, samurai, care ţineau astfel sub controlul lor întreaga ţară. Tot sistemul se baza însă, aproape în exclusivitate, pe loialitatea personală a samurailor faţă de conducătorul clanului şi, apoi, a shogunului Minamoto Yoritomo.
Ca şi Taira Kiyomori, Minamoto Yoritomo a fost un conducător aspru, suspicios, care n-a avut încredere nici în propriii săi fraţi, asasinându-i de teamă de a nu-i lua locul. În 1192, Yoritomo a primit de la împărat, un băieţel de 13 ani, titlul de Sei-i Tai-Shogun, întemeind astfel shogunatul şi linia de shoguni care, aproape fără întrerupere, vor exercita o guvernare autoritară până la 1867, în timp ce împăratul va rămâne reprezentantul unei ierarhii de descendenţă divină, izolată la Kyoto.
După moartea lui Yoritomo, la Kamakura s-a institut un sistem de guvernare similar celui existent la Kyoto. Urmaşii săi, lipsit de fermitatea şi tăria de caracter a înaintaşului lor, au fost înlăturaţi de la conducerea reală a statului încă din 1203 de către familia Hojo, căreia îi aparţinea văduva lui Yoritomo. În 1219, al treilea shogun Minamoto a fost asasinat, puterea trecând oficial, în întregime, în mâinile Hojo care au preferat, însă, s-o exercite prin intermediul unor shoguni numiţi fie din familia Fujiwara, fie din rândul prinţilor imperiali, reunindu-şi pentru ei titlul de shikken, regent.
Din secolul al XVI-lea, Japonia era condusă nominal de împărat, manipulat, de regulă, de un alt împărat abdicat de pe tron şi de curteni din familia Fujiwara care se aflau sub controlul shogunului de la Kamakura, marionetă şi acesta al unui shikken Hojo. Sistemul a funcţionat atât timp cât regentul aflat în fruntea piramidei a fost o personalitate puternică, de natură să asigure loialitatea personală a vasalilor săi. El a cedat, însă, la primele semne de slăbiciune ale regenţilor Hojo, respectiv după respingerea celor două încercări de invazie mongolă din 1274 şi 1281, ca urmare a nemulţumirii şefilor de clanuri care au luat parte la lupte că n-au fost răsplătiţi cum şi-au dorit.
Războiul civil japonez
Începând din 1467, odată cu „războaiele Onin” – lupte între adepţii shogunului – care timp de peste un deceniu au devastat Kyoto, arhipelagul s-a scufundat de-a binelea într-un război civil haotic, cu o durată de peste un secol. Este Sengoku Jidai, epoca războaielor civile, „perioada răsturnării celui aflat pe o treaptă ierarhică superioară de către cel aflat pe una inferioară”, cum spun japonezii. Vechi case nobiliare au fost anihilate de ceea ce unii istorici consideră a fi fost adevăraţi şefi de bandă înarmată. Apar acum nume noi provenind, în special, din shugo, foşti magistral shogunali, îmbogăţi şi deveniţi daimyo, nobili, se formează domenii noi, singurul obiectiv fiind acumularea de putere pe calea strângerii de avuţii.
Pentru a-i întări stăpânirea asupra propriului domeniu, şeful clanului militar trebuia să-i mărească forţa armată. Avea nevoie deci de noi pământuri pentru a le distribui şi spori astfel numărul luptătorilor. Confruntările armate între vechile şi noile clanuri, cunoscute sub numele de „sengoku daimyo”, se duceau pentru ceea ce am putea numi „expansiune teritorială”, respectiv acapararea de noi domenii, cei mai puternici sub raport militar devenind şi mai puternici prin introducerea armelor de foc.
Spre sfârşitul perioadei Muromachi, în 1542, o corabie chinezească, în drum spre Macao, a fost împinsă de furtună eşuând pe plaja insulei Tanegashima, situată la sudul marii insule sudice a arhipelagului nipon Kyushu, care constituia proprietatea clanului Itasuma. În loc de chinezi, din navă au apărut europeni, care şi-au vândut mărfurile aflate la bord, inclusiv 2 muschete, explicându-le clienţilor lor cum să le folosească şi promiţând să revină. Japonezii s-au arătat foarte interesaţi de mărfurile neguţătorilor, în mod deosebit de muschete. În mai puţin de un an le-au copiat şi au început să le producă, armele de foc fiind numite, de acum, „Tanegashima teppo”.
În condiţiile luptelor neîncetate între clanuri, noile arme s-au răspândit cu repeziciune, odată cu înmulţirea fortificaţiilor sub formă de castele, înconjurate de ziduri puternice de piatră şi pământ, capabile să reziste asalturilor artileriei de atunci.
Odată cu comerţul şi armele de foc, portughezii au adus şi pe misionari, primul, iezuitul spaniol Francisco de Xavier, sosind la Kagoshima, în sudul insulei Kyuahu, în 1549. În câţiva ani, noua religie număra deja sute de mii de convertiţi, respectiv 300.000-600.000, la o populaţie de 15-20 milioane de locuitori. În acest context politic se vor ridica succesiv 3 mari conducători de oşti, cei mai mari fiind Oda Nobunaga (1534-1582), Toyotomi Hideyoshi (1536-1598) şi Tokugawa Ieyasu (1542-1616).
Amurgul samurailor şi a shogunatului
Până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, shogunii erau puternici, iar samuraii erau încă războinici, prin excelenţă, controlând ferm activitatea economică şi aparatul administrativ al ţării. După statisticile vremii, samuraii, incluzând luptătorii de rând, constituiau aproximativ 6% din cei aproape 30 de milioane de locuitori ai arhipelagului. Treptat, însă, samuraii s-au transformat, în condiţiile menţinerii păcii, din războinici într-un fel de administratori funcţionari militari ereditari.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deşi purtau cu mândrie cele două săbii şi făceau instrucţie severă, samuraii se transformaseră deja în mânuitori ai pensulei – japonezii scriind după cum se ştie, cu pensula – din mânuitori ai sabiei. Virtual, toţi samuraii ştiau carte, iar mulţi dintre ei s-au dedicat unor preocupări intelectuale, în special stăpânirea poemului scurt de 17 silabe, haiku, fiind la modă şi cvasiobligatorie pentru un samurai.
Mulţi samurai îşi vânduseră sau amanetaseră armurile şi armele, purtând la brâu doar mânerele săbiilor. Foarte puţini ştiau să mânuiască nu numai armele de foc, rămase la stadiul din secolul al XIV-lea, ci chiar şi săbiile. În schimb, armele şi armurile, în special ale generalilor, şefilor de clanuri şi nobililor erau frumos împodobite, devenind adevărate opere de artă foarte căutate astăzi de muzee şi colecţionari.
Sfârşitul shogunatului, în 1807, avea să fie urmat la scurt timp şi de ieşirea samuraiului de pe scena istoriei. Mai întâi, în 1870 este abolita împărţirea societăţii în cele 4 clase: samurai, ţărani, artizani şi negustori, iar în 1872, samurailor li se permite, pentru a se integra procesului de modernizare, să-şi taie chomage, moţul lor faimos, şi să apară în public fără cele două săbii la cingătoare. Apoi, în 1876, portul săbiilor este interzis, încheindu-se astfel unul dintre cele mai importante capitole ale istoriei japoneze.
