Nicolaus Olahus (1493 – 1568) a fost un cleric catolic, umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom și primat al Bisericii Catolice din Ungaria, regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, descendent din Basarabii Țării Românești, nepot al lui Iancu de Hunedoara și văr cu voievodul muntean Radu Paisie de la Argeș (bunicul lui Mihai Viteazul) a fost dus, de mic copil, la Sibiu. La maturitate, înnobilat, a primit numele de Stephanus Olahus, ca unul ce provenea din Țara Valahilor (Țara Românească).
Faima lui Nicolaus Olahus printre umaniștii Europei occidentale s-a stabilit pe baza unor activități desfășurate de el în două epoci diferite. Timp de un deceniu (1531-1541) el a locuit printre batavi și flamanzi, mai cu seamă la Bruxelles, înconjurat de savanți, istorici și poeți care au avut în el un protector și un plăcut interlocutor. La cererea reginei Maria a Ungariei, devenită regentă a Țărilor de Jos, Olahus a scris „Hungária” și „Atila”; a tradus din clasici, a scris versuri foarte apreciate și a girat, cu prefețe, alcătuite cu multă râvnă și discernământ volume de poezii sau de istorie. El a fost numit de Petrus Nannius drept „optimus et eruditissimus omnium doctorum patronus”, adică cel mai bun și cel mai erudit sprijinitor al tuturor oamenilor de știință.
Cealaltă perioadă de afirmare, care se întinde pe un sfert de veac (1541-1568), a făcut din episcopul, cancelarul, mitropolitul primat și regentul Nicolaus Olahus, primul cetățean al țării în serviciul căreia a fost. În această perioadă a fost considerat istoric cu reputație și teolog cu renume. Marea enciclopedie italiană consemnează că „meritele lui sunt fără egal, mai cu seamă în ceea ce privește reînnoirea conținutului spiritual al vieții statului maghiar”. Istoricii consideră că Nicolaus Olahus s-a afirmat ca „cel mai proeminent umanist din Transilvania și Ungaria epocii sale”.
Pentru toate aceste însușiri, Nicolaus Olahus a urcat toate treptele ierarhiei ecleziastice. Mai avea de obținut doar pălăria de cardinal. Dar cu toate meritele și recomandările ce s-au făcut la Roma, această pălărie nu i-a fost acordată. Faptul a constituit, multă vreme, o enigmă. Nicolaus Olahus, cu toate demnitățile ecleziastice deținute, a fost mereu suspicionat: începutul suspiciunii se datorește călugărilor franciscani și dominicani, pe care îi critică. Faptul acesta îi aduce atenţia Inchiziției, care însă nu a pornit nicio cercetare împotriva lui, fiind obligată să țină seama de poziția înaltă pe care o deținea el la curtea din Bruxelles, precum și de faptul că se bucura deopotrivă de protecția regelui Ferdinand al Ungariei și a împăratului Carol Quintul. Aşadar, Nicolaus Olahus a intrat în conflict cu franciscanii și dominicanii pe când locuia în Belgia.
Mai târziu, devenind mitropolit primat al Ungariei (1562), el s-a gândit să facă apel la noul și puternicul ordin al iezuiților, cu scopul de a-l ajuta să combată reforma. I-a adus pe iezuiți de la Viena în Ungaria. Cu toate acestea, puternicele ordine ale franciscanilor şi dominicanilor au avut un cuvânt greu de spus. Dacă nu l-au putut dărâma, au izbutit în schimb să facă să-i fie refuzată pălăria de cardinal.
Fie că a servit, ca înalt demnitar, la curțile a doi regi, doi regi-împărați și o regentă, fie că, în calitate de cancelar, mitropolit primat și regent Nicolaus Olahus, după cum a notat N. Iorga „nu și-a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre „OLAHUS” – Românul. În cartea sa despre Ungaria amintește de neamul din care s-a ridicat, domnii munteni de pe vremuri, din semenția cărora era așa de mândru că se trage“.
Nicolaus Olahus este primul român care scrie despre români. Aceasta cu mai mult de un secol înaintea lui Grigore Ureche. Informațiile lui N. Olahus despre români și despre pământul pe care aceștia îl locuiesc au cunoscut o largă răspândire încă din anul 1534, ceea ce înseamnă un avans de 300 de ani. Din opera istorică a lui Nicolaus Olahus, pătura cultă a Occidentului din secolul al XVI-lea a putut afla că, din cauza vitregiei vremurilor, românii trăiesc în trei țări diferite. Scriind despre Țara Românească, amintește de familia lui care avea obârșie voevodală, de rivalitatea dintre Drăculești și Dănești, de Vlad Țepeș, de vărul său, voievodul Mihnea, care în 1510 a fost ucis pe treptele Catedralei din Sibiu și de multe altele. Precizează că „principele acestei țări se numește voevod. În vremea aceasta e Radul, cu scaunul la Târgoviște, având mare putere și autoritate”. El mai spune că „moldovenii au aceiași limbă, aceleași obiceiuri și aceiași credință ca cei din Țara Românească (…). Limba lor și a tuturor celorlalți români a fost odinioară româna… multe din vorbele lor pot fi înțelese de cei ce știu latinește (…) Neamul transilvănenilor este viguros, războinic, are arme bune și cai robuști… Românii de aici sunt încredințați că sunt colonişti romani. Dovada acestui lucru este că au multe în comun cu limba latină. În diferite locuri se găsesc multe monede de ale acestui popor, fără îndoială indicii puternici ale vechimii stăpânirii romane pe aici”.
