În Antichitate, oamenii credeau că animalele sunt obsedate după aur, la fel cum suntem noi! Astfel, Aelianus ne informează că în pustiul Persiei sălăşluiau grifonii. Aceste păsări ciudate scormoneau cu ghearele lor ca de oţel stâncile că să scoată aurul din piatră. Astfel, grifonii strângeau grămezi de metal preţios, pe care le păzeau cu străşnicie de oameni.
Plinius credea că ar exista nişte… furnici care scurmă aur! „Oamenii se adună ca la o minune în faţa antenelor furnicii indiene, care se păstrează în templul lui Hercule din Eritreea. În partea de nord a Indiei trăiesc nişte furnici ciudate, de mărimea lupului egiptean. În timpul iernii, aceste furnici scurmă aurul din pământ şi-l adună, grămadă, la suprafaţă. Vara, arşiţa le goneşte în galeriile lor subpământene. În această perioadă, indienii le fură aurul. Trebuie să se grăbească, însă, foarte tare, fiindcă furnicile, de îndată ce simt miros de om, ies din ascunzătoare şi îi atacă. Dacă nu sunt destul de sprinteni, hoţii sunt sfâşiaţi pe loc, fiindcă patima aurului le-a făcut cumplit de sângeroase”.
Herodot spune că s-ar fi capturat vreo câteva furnici de acest soi, care erau ţinute la curtea regelui Persiei.
Şi Strabo descrie furtul de aur. El relatează că în apropierea muşuroiului se arunca otravă. Lacome, furnicile o inghiţeau pe nerăsuflate, şi, în timp ce ele se tăvăleau de durere, aurul era repede furat. Strabo se referă şi la alţi autori, din descrierile cărora reiese că existenţa furnicii cu o patimă atât de ciudată a fost acceptată fără nicio discuţie de către scriitorii lumii antice.
Acum… eu v-am spus toate aceste lucruri, ca să râdeţi de aceşti scriitori antici care au „fabulat” despre furnicile-monstru ce păzeau aurul. Mă gândesc însă că în acele vremuri e posibil să fi trăit o asemenea fiinţă fabuloasă, de care noi acum râdem…
