Există o carte medievală intitulată „Malleus maleficarum” („Ciocanul vrăjitoarelor”), care a fost scrisă de călugărul dominican Jacob Sprenger din Cologne și tipărită la Frankfurt, în 1582. Prima ediție datează din 1489 și e cea mai vestită carte, pentru că s-a păstrat felul de luptă contra vrăjitoarelor.
Începând cu vorbe grele la adresa femeilor, Sprenger ajunge la concluzia că ele, fiind creaturi inferioare, pot asimila, cu mai mare ușurință, răutățile diavolului. De aceea, cădeau cele mai multe în păcatul vrăjitoriei. Inițierea lor se făcea la Sabatul vrăjitoarelor, o adunare la care erau admise ca o recompensă pentru faptele săvârșite. La această adunare, vrăjitoarea venea călare pe o coadă de mătură sau pe un scăunaș, însă cu o amestecătură de ierburi speciale, praf din oasele unui tâlhar spânzurat, sânge de copil nebotezat și cenușă de broască țestoasă, hrănită cu anafură. Locul adunării era adesea foarte îndepărtat.
Vrăjitoarele se adunau în cete. La un ordin al Satanei, care prezida ospățul, apăreau mese încărcate cu carne de copil și vin. După ospăț, toate se ofereau Satanei cu trup și suflet și-l sărutau, ținând în mâini torțe aprinse. Ca o sfidare, întorceau spatele către cer și scuipau pe cruce. După o predică blestemată în care diavolul îndemna pe ascultătoare să urmeze calea răului, se încheia ceremonia cu dansuri și orgii, asupra cărora Sprenger ne dă amănunte respingătoare.
Mai interesante pentru spiritul epocii sunt poveștile, pe care ni le relatează Sprenger, ca să ne arate influența vrăjitoarelor asupra vieții sociale. Pentru a ne dovedi înrâurirea lor asupra spiritului nevinovat al copiilor, cărora le transmiteau facultăți oculte, ne povestește cum o țărăncuță a reușit, printr-un singur cuvânt magic, să inunde cu sânge pământurile tatălui său. Firește, vina a căzut asupra mamei, care a și fost arsă pe rug. În altă parte, aflăm că, într-un oraș bântuit de ciumă, se răspândise zvonul că o femeie ce fusese îngropată își mănâncă giulgiul și că ciuma nu va înceta până ce nu-și va fi isprăvit cu tot vălul. Inchizitorii deschiseră sicriul moartei, în prezența primarului și găsiră, într-adevăr, giulgiul pe jumătate sfâșiat. Primarul îi tăie capul și-l azvârli afară din groapă. Ciuma încetă ca prin farmec.
Tot din „Malleus”, aflăm că vrăjitoarele puteau pătrunde în casele cele mai evlavioase, prefăcându-se în pisici, aceste animale fiind „adevăratul simbol al perfidiei”. Poate să ni se pară straniu astăzi faptul că opinia publică a secolului al XV-lea accepta ca sigure ideile diabolice. Dar mai ciudat trebuie să ni se pară faptul că, în numele acestei credinți false, mii și mii de femei nevinovate au pierit arse de vii. Căci Inchiziția, care trebuia să-și găsească în cruzime rațiunea ei de a fi, purta o luptă fără cruțare contra pretinselor vrăjitoare. Orice femeie, bănuită sau acuzată, era judecată sumar și condamnată. Însuși Sprenger, a cărui credință sinceră în puterile diavolului am văzut-o, mărturisește că orice bărbat, sâcâit de nevastă-sa, putea lesne scăpa de ea, denunțând-o Inchiziției ca vrăjitoare.
În Anglia, unde torturile acuzaților erau interzise, credința în vrăjitorie era inexistentă. În celelalte țări însă, Inchiziția smulgea, prin torturi îngrozitoare mărturisirile voite, ceea ce avea un răsunet larg în sufletul naiv al maselor populare. Odată mărturisirile făcute, acuzatele erau supuse unui proces public, în fața tribunalului inchizitorial. „Malleus” ne descrie în amănunțimi procedeele, pline de cruzime, ale torturii și judecății. Pentru început, vrăjitoarea trebuia dezbrăcată, căci putea să poarte asupra ei amulete și talismane, care o imunizau în contra durerii și a focului. Tribunalul trebuia să-și ia măsuri de precauție stropind-o cu apă sfințită, ca să înlăture influența diavolului asupra lor înșiși. Formule speciale erau întrebuințate pentru exorcizarea demonului. Dar, mai cu seamă, tribunalul, în cursul cercetărilor, trebuia să se întărească a rezista lacrimilor, arma cea mai periculoasă a vrăjitoarelor. În felul acesta, condamnările nejustificate curgeau din belșug. Numai la Como, au pierit, în cursul unui an, peste 1.000 de vrăjitoare.
Cartea lui Sprenger e un document bizar, care aruncă o lumină nouă asupra moravurilor unei societăți, scufundate în bigotism și credințe absurde.
